Rugăciunea, de Grigore Alexandrescu

Al totului părinte, tu, a cărui voinţă
La lumi nenfiinţate ai dăruit fiinţă,
Stăpâne creator!
Putere fără margini, izvor de vecinicie,
Al căruia sfânt nume pământul nu îl ştie,
Nici omul muritor!

Daca la cer s-aude glasul făpturei tale,
Fă ca întotdeauna pe a virtuţei cale
Să merg nestrămutat.
Când soarta mă apasă, cum şi când îmi zâmbeşte,
Când veselă m-ajută, când aspră mă goneşte,
Să poci fi neschimbat.

Mândria-n fericire să nu mă stăpânească,
Mâhnirea în restrişte să nu mă umilească,
Dreptatea să o ştiu.
Conştiinţa să-mi fie cereasca ta povaţă,
Prin ea tu mă-ndreptează, şi când greşesc mă-nvaţă
Cum trebuie să fiu.

Fă să doresc de obşte al omenirei bine,
Să mă cunosc pe însumi, şi altul decât tine
Să nu am Dumnezeu.
La oameni adevărul să-l spui fără sfială,
De cel ce rău îmi face, de cela ce mă-nşală
Să nu îmi răzbun eu.

Şi fă ca totdeauna al meu suflet să vază
Lumina aşteptată, a nemurirei rază,
Dincolo de mormânt,
Acolo unde viaţa cea vecinică zâmbeşte
Sârmanului acela ce-n viaţă pătimeşte,
Gonit p-acest pământ.

Ştiu cum că lumea noastră între globur'le multe,
Ce sânt pentru mărirea-ţi cu un cuvânt făcute
Dupe un vecinic plan,
Nimica înainte-ţi nu poate să se crează,
C-aşa de puţin este ş-atâta însemnează
Un val în ocean.

Cunosc cu toate-acestea şi văz cu-ncredinţare
Că-n fapta cea mai mică şi-n lucru cel mai mare
Deopotrivă eşti,
Că la a ta dreptate nu este părtinire,
Că îngrijeşti de toate, că fără osebire
Ş-asupra mea priveşti.

Cu tunetul din ceruri tu ocoleşti pământu,
Înfloreşti cu natura şi răcoreşti cu vântu,
Eşti viaţa ce ne-ai dat.
Ascultă dar, stăpâne, supusa rugăciune
Ce sufletul o-nalţă, ce inima depune
La tronu-ţi nencetat.

Până-n ceasul din urmă amorul tău să-mi fie
Comoară de nădejde, de dulce bucurie,
Izvor de fericiri;
El singur să-mi stea faţă în acele minute,
Când planuri viitoare şi amăgiri trecute
Se şterg ca năluciri.