Conrad, de Dimitrie Bolintineanu

CÂNTUL AL III-LEA - EGIPTUL

Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut?
Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut;
În care sub cununa-i se-nalţă palmierul
Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul
Aşa ca o columnă de marmur minunat
Ce sprijină un templu cu aur înstelat?
În care dulcea Ibis de zefiri legănată,
În silvele de cactus suspină amorată,
În care zea Isis c-un graţios surâs
În tristele deşerte crea un oasis;
Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare
Cu nici o altă ţară? Loc curios în care
Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii
Contrastă cu evrea cu ochii azurii,
Şi palida arabă, cu fruntea visătoare,
Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare?
Pământ ce fecondează în fiecare lună,
Şi nici un timp n-abate splendida sa cunună!
În care frunza cade sub soarele de foc,
Şi alta vine-ndată de ţine al său loc.
Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă;
Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă
Pământul ce rodeşte şi apele din Nil
Îneacă în tot anul acest fecund argil.

Acolo noi vom merge... dar vasul fugător
Pe brazdele perfide alunecă uşor.
Conrad! veghezi tu oare, priveşti aceste maluri
Din care filistenii domneau aceste valuri?
Regina africană cu faţa de eben,
Spre răsărit se duce purtând un diadem
De stele fără număr, când geme-n depărtate
O surdă vijelie... fluierături bizare,
Mugiri adânci, sălbateci, concert spăimântător!
Ai crede că toţi monştrii marini s-adun în hor
Şi ţipă-n limbi diverse, pe tonul întristării,
Voind să ducă vasul în smârcurile mării.
Pilotu-abia mai şade la cârmă: e legat;
Pe pod s-aruncă valul, ce pare că-a turbat
Sub biciul unui demon ce de aproape-l strânge;
Lovirea cea de vânturi, catartul plecă, frânge.
Şi vasul se rădică, se lasă în abim,
Şi iară se înalţă! Un strigăt, un suspin
S-aude-n întunerec! Ai crede că mormântul
Se crapă, te înghite. Se îndoieşte vântul,
Şi valul îi răspunde prin mugetu-i duios...
E cântecul funebru... Un strigăt fioros
Al celui ce comandă s-aude-n vijelie,
Spăimântător; e geniul uman ce tot învie,
Ce dă direcţiune, ce apără, prevede.
Speranţa e busola, e harta; el o vede,
O cercetează, ştie de este de temut.
Foc! foc în cală! strigă şi totul s-a pierdut!
Atuncea comandantul răcneşte cu tărie,
Şi vocea-i se aude tunând în vijelie.
Toţi câţi mai au putere comanda lui urmez.
Conrad se află-n fruntea acelor ce lucrez.
Parvine să pătrunză el cel dintâi în cală
Prin flacări şi prin fumul ce flacăra exală.
Vâslaşii îl urmează; el tot a-mbărbătat,
Iar pompele jucară şi vasul a scăpat.

Dar zorile se varsă. Conrad pe pod priveşte
Acest spectacol magic, strein, ce îl răpeşte;
Aceste mii de valuri, ca cete de geanţi,
Ce joc cu vasul, şi-unii îl trec la ceilalţi,
Râzând de slăbiciunea acestui om pigmeu
Ce vrea pe eleminte să puie jugul său.
Pământ! pământ! strigară mai multe voci d-odată.
Şi se zări o coastă: sprânceană depărtată.
................................
Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins?
Aici a fost cetatea heroului ne-nvins,
Cu patru mii palate, o mie de grădine,
Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline.
Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu:
Abia în suvenire, de ele se mai ştiu.
Acolo fu necropol, morminte strălucite,
Palate elegante de preoţi locuite,
Cu verzi grădini de arbori şi cu parteri de flori,
Mărite monumente, de marmur cu colori.
Azi locul e ruină şi malul cu-ntristare
Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare.
Lumina dimineţii se varsă în eter.
Convoiu-aleargă încă pe calea sa de fier,
Traversă sânu-acestor sălbatice deşerte
Şi fluieru-i exală fantastice concerte.
Ai fi crezut un şarpe, bălaur iritat,
Ce trece prin deşerte şi şuieră turbat.
La Nil el se opreşte şi râu-aici apare
În toată maiestatea... Salut, o, fluviu mare!
Zeu adorat în templul de la Nilopolis.
Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis,
Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde:
În fiecare vară verşi palidele-ţi unde,
Pe-această vale lată dând apă şi pământ,
Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt.
Cât de frumoasă-ai face, o, Nil, această vale,
Când civilizaţiunea aici şi-ar face cale,
Când oamenii-ar fi liberi, când jugu-apăsător
Nu ar sorbi şi viaţa, şi fructu muncii lor!

Aceste unde-eterne cât sânge nu sorbiră,
O, martor al durerii acelor ce pieriră,
Ca să păstreze lanţul ce de atâţia ani
Le dete moştenire un crud zeu la tirani?
Dar unde sunt tiranii şi sclavii? Au murit!
Da; au murit aceia, dar alţii au răsărit,
Ce vor pieri ca dânşii, lăsând pe alţii-n urmă
Să facă, unii domnii, şi alţii marea turmă
Precum ursita-i naşte, făcând misterios,
Spre a plana în aer, sau a rampa pe jos.
................................
Pe muntele Libii răsare plina lună
Şi varsă-un râu de raze pe valea lată, brună.
Un ocean de glorii pluteşte pe ruini.
Prin umbre şi prin raze, răpeşte pe streini.
Oh! câte suvenire nu se deştept aice!
Acolo e statua lui Sesostris ferice.
Mai dincolo e templul superbii zei Hathor.
Mai colo sunt coloşii, cu marea formă-a lor.
Colo se văd pilonii, columne, obelisci
Parcă se mişcă, umblă, sau se adun aici.
Şoptesc, suspin; în sânul palatelor umbroase,
Parcă s-aud acorduri de harpe-armonioase.
Măreţile tablouri parcă se animez,
Se mişcă; regi, regine pe vale însmăltez.