Poveste de jale şi pre scurt..., de Radu Greceanu

POVESTE DE JALE ŞI PRE SCURT
asupra nedreptei morţi a preacinstitului Costandin Cantacozino,
marelui postialnic al Ţărâi Rumâneşti

Pământule şi ceriule, stelele, şi tu, lună.
Boiari, striini şi rudelor, s-ascultaţi d-ănpreună,
Înpăraţii şi prinţipii, şi toată politiia,
De la mare până la mic, să vedeţi istoriia,
Pentru ca să vă minunaţi de marea strâmbătate,
Care scrie că s-au făcut din multă răutate!
Zic, dară, şi voi, pietrilor şi liamnelor, să plângeţi,
Şi tuturor săracilor, de jale să vă atingeţi!
Şi toată ticăloasa Ţara aciastă Rumânească,
Cu toate mănăstirile înpreună, să jălească
Pre Costandin postialnicul, pre Cantacozinescul,
Pre marele acela omu şi prea înţeleptul!
Că priiatenii săi cei buni, care-i iubiia foarte,
Aceia l-au zavistuit şi l-au adus la moarte
Cel ce cu blagocesvie şi frică dumnezeiască,
Şi cu smerire pururea, pohtiia să trăiască!
Priiatenii lui cei aleşi, care-i trăgea nainte,
Şi pentru dânsul toţi era la milă şi la cinste!
Că din săraci şi din nimic i-au scos la boerie,
Şi i-au făcut pre ei slăviţi, cu multă bogăţie!
Aceia sunt lui vânzători, multe minciuni mărturisescu-i
Şi ca să-l omoară pre el, multe meşterşugescu-i,
Zicându-i c-ar fi umblat ca să schimbe domniia
Şi, domnului care era, să aducă mazăliia!
O strâmbătate ce-au făcut aceia, vânzătorii,
Şi de sânge (ne)vinovat, aceia vărsătorii!
Şi ca să ştie tot omul aceaia strâmbătate.
Care-au făcut acei vrăjmaş, cu multă răutate,
În cartea ceasta eu li-am scris, precum s-au întâmplat,
Că, când l-au omorât pre el, de faţă m-am aflat.
Când Mihnea s-au întâmplat în Ţara Rumânească,
Scârba pustietăţii, şi el ca să domnească,
Pre tot boiarii cei fruntaş vrut-au ca să-i omoare,
Ca să lucreze ce ar vrea, precum lui i să pare
Pre şaisprezece boiari mari îndată i-au închis,
Şi într-o noapte i-au omorât şi casele li-au stinsu.
Numaidecât i-au sugrumat pângăritul acela
Nejudecaţi, nevinovaţi, ucigaşul acela!
Omorât-au şi pre ai lor, averile au luat,
Şi pre alţii mulţi de ai lor în temniţă au băgat.
Atuncea Cantacuzino, cu multă înţelepţie,
Au cunoscut, şi au pribegit, cu a sa avuţie,
Şi în Moldova au trecut, cu toată casa lui.
Unde mergând el, s-au găsit pre cei doi fraţi ai lui,
Pre Toma şi Gheorghie, cei ce era slăviţi.
Şapte luni în casa lor şăzut-au tot slăviţi.
Mihnia, dar, dacă au aflat de a lor pribegie,
Numaidecât, cu multe daruri, scrie la Înpărăţie,
Multe pungi făgăduiaşte, ca doară i-ar face moarte!
Scrie că e obrezuit, şi alte câte poate,
Şi cum că, câte ficlenii s-au întâmplat domniei,
Toate de el că s-au făcut, dă ştire Înpărăţiei.
Şi pentru aceaia au pribegit, pentru ca să scoarnească
Înpărăţiei scandălă, şi rele să pornească!
Şi cu mânie s-au pornit veziriul şi înpăratul,
Şi capigii cu cărţi trimit, ca să-i aducă capul,
Însă scriind la Ghica-vodă, să facă nevoinţă,
Pre Costandin postelnecul îndată să trimiţă,
Că de domnie s-a lipsi şi capul îş va pune!
Care văzând Ghica-vodă că acestea nu suntu bune,
Dăstulă groază l-au coprinsu; fiind şi cu credinţă,
Nu putea face într-alt chip, fără cât să-l trimiţă,
Ca urgiia înpăratului el să o potolească,
Aşa el socotiia bine să nemerească.

Eşit-au, dar, cu fraţii-s, cu toată familiia,
Plângere mare să făcia la toată politiia!
Neavând nădiajde a-l mai vedea, şi să aibă mântuire,
Nu să putia îndura dă el, nici a să dăspărţire.
Decii, aşa, numaidecât singur călătoreşte,
Lăsând pre toţi alalţi ai săi, la Ţarigrad soseşte.
Şi nici pre unul n-au luat, dăn câţi era cu dânsul,
Fără cât pre nepotu-său luatu-l-au cu dânsul,
Pre Dumitraşco adecă, căci îl avea mai bine,
Nedespărţit de fiii lui, aşa îl avea mai bine,
Şi de cele ce-i să întâmpla, spre el avea credinţă,
Numai cu el să sfătuia, făr'dă nici o ferinţă,
Neavând nădejde dăspre el să aibă răutate,
Căci nepot având pre el, ştiia o direptate.
Din Ţarigrad era născut, a neamului stâlpare,
Din mahala dă la Fener, tocma dă lângă mare.
Şi rămâind el acolo sărac, făr'dă părinte,
Nepedepsit şi neînvăţat, era şi fără minte,
Sărac, lipsit, nenorocit, fără dă nici un bine,
El era şi desfrânat şi fără dă ruşine.
Iar niamul lui nu l-au lăsat a fi într-acea ruşine,
Ci l-au trimes la unchiu-său, că să-ş găsească bine,
Ca să slujască, mult-puţin, să dobândească minte.
Şi unchiu-său l-au priimit cu bine şi cu cinste,
Şi între coconii lui îl avea, la mare socotinţă,
Ca pre un fiiu îl iubiia, cu bună cuviinţă,
Cu totul nevoindu-să ca să să pedepsească,
Şi de rele ce avea el să se pedepsiască.
Iar încăş şi mătuşă-sa, acia dă bună viţă,
A domnului Şărban-vodă fiică era iubită,
Tocma ca ochii îl ţinia, cu multă căutare,
Şi cu coconii să afla la multă dăzmierdare.
Căci la blagorodnie şi bunătatea ei
Alta în lume nu să află înnaintea dumneaei,
La înţelepciune ce avea şi multa cunoştinţă,
La priimire de striini, cu mare cuviinţă.
Iar şi coconii dumnealor, tocma ca pre un frate,
Aşa întru dânşii îl avea neosebit la toate.
Ce învăţătură n-au luat nimica de la dânşii,
Nice el firea ş-au schimbat, încât au fostu cu dânşii!
Că arapul, cu spălatul, nu poate să să albească,
Nici hirea cea ria lesne ca să să părăsească!
Iară încăş cu acestea toate, fericitul acela,
Ci hirea lui o cunoştea înţeleptul acela,
Să nevoia cu învăţături ca să-l înveţe minte,
Şi cu totul să siliia ca să-l scoaţă la cinste.
La domnul Costandin vodă pre el l-au curtenit,
Şi la cămara domnului pre el au rânduit,
Şi înnainte îl trăgea, să aibă îndrăznire.
Iar curând şi acolea ş-au arătat hirea,
Şi-n scurtă vreme l-au gonit, pentru bicisniciia
Că răutăţile ce avea nu îngăduia domniia:
Necurăţii şi curvării şi multe furtişaguri,
Să nu să tinză şi mai multu, să facă ş-alte jafuri!
Şi aşa norocul i-au slujit cu boiariul acesta,
Că la pedeapsă ar fi ajunsu becisnicul acesta,
Că nu puţine răutăţi, ce multe făcea foarte,
Iară Costandin postelnecul i-au scos capul dân moarte.
Şi iarăş ca pre un fecior, de pururea îl iubiia,
Nicidăcum uitându-să la cele ce auziia,
Nici de lângă dumnealui atuncea l-au lăsat,
Ci ca pre un bun credincios, cu dânsul l-au luat.
[.........................................................]
Atuncea, dar, Ghica-vodă ţara că au domnit,
Care mai nainte vreme Moldova au stăpânit,
Şi pre acestu boiar, ce am zis, la cinste îl avea,
Măcar că el nicidăcum boerie nu vrea,
Nici la curte pururea să miargă pohtiia,
Ci ca să şază pururea la sate-ş fugiia,
Ca să petreacă în lineşte întru a sa smerire.
Şi când domniia îl chiema, de vro ajutorire,
Pentru vrun sfat sau altu ceva, atuncea el mergea.
Şi iar curând să înturna, la sate-ş să ducea.
Pre Dumitraşco să aducă nainte siliia,
Şi din coconii săi nimic pre el nu osebiia.
Iar nu cu alte ficlenie-i, răpiri şi meşterşuguri,
Cum el apoi s-au arătat, cu multe ficleşuguri.
Ce încă pre el să nevoia ca să-l înbogăţească,
Căci îl ştiia că e sărac şi vrea să dobândească.
Şi nebuniile ce făcea, toate i le tocmiia,
Şi mai vârtos ruşinile i le acoperiia;
Şi cu totul să trudiia trebile ca să-i facă,
Ca el să fie odihnit şi întru toate să-i placă.
Şi acestia toţi văzându-le, tare îl cinstiia,
Şi, suptu aripa unchiu-său, dă el toţi să temea.
Luat-au şi dregătorii, la cinste au încăput:
Ciauş, portariu şi vistiiar, domniia l-au făcut.
La toate, în casa domnului, el liagă şi dăzleagă,
Ca cum ar hi fost sângele, pre nimeni nu întreabă.

Deci, când paşa al Dârstorului în ţară au venit,
D-au prinsu pre domnul Ghica-vodă, de l-au şi mazâlit,
Şi cu răpire l-au luat, nimica nu i-au lăsat,
Şi la înpăratul cu dăgrab trimisu-l-au legat.
Pentru că nu vrea să trimită bani la înpărăţie,
Nici ţara să scuture de multa datorie.
Pentru aceia s-au lipsit îndată dă domnie.
Şi aşa la temniţă îl trimite, cu scârbă şi urgie,
Şi de domnie socotescu pre altul ca să facă
Şi să mira: care ar fi viziriului să placă?
Iar Costandin postialnecul, aflându-să la Poartă,
Stătut-au cu osârdie la înpărăţiia toată,
Pre nimeni altul n-au pohtit s-apuce dă domnie,
Pentru că lui i să trecea atunci la înpărăţie.
Ci pre Grigorie au pohtit, de i s-au dat domniia,
Pre-acesta ce l-au omorât, pentru prieteniia!
Aşa fac şi năpârcile, mumăni-le-ş omoară,
Că daca crescu, le găurescu, şi ialele omoară!
Foarte peste putinţă mi-e să ţi le povestescu,
Cu graiul şi cu scrisoarea să şi le dovedescu,
Cu câte slujbe acestui domnu el i s-au arătat,
Şi la câte boiarenul acesta s-au aflat,
Cu slujbe şi cu sfaturi bune, cu driaptă credinţă,
Cu numele cel bun al lui, cu multa nevoinţă!
Că atunci el de ar hi lipsit, n-ar hi luat domnie,
Nici tată-său n-ar hi scăpat atunci den puşcărie.

Ce după ce au mersu în ţară, au fost cu vrednicie,
Şi cu vreme au uşurat ţara de datorie.
Că sfiatnic bun lui îi era, şi bun învăţătoriu,
Cât îl făcuse de-i zicea "drept judecătoriu".
Şi după ce domniia bine de tot să întemeia(se),
El încă s-au tras înnapoi, la ţară să dusese.
La satele-ş să preunbla, cu lunile el şădea.
Aşa pustiul iubiia, ca şi o turturea.
- Eu, zice, am bătrânit, ce mai voi eu în lume?
Că părticiaoa ce mi-au fost, eu mi-am luat dăn lume!
Nu-m trebuiaşte boerie, nici să fiu la curte,
Feciorii miei că vor sluji domnului, la curte.
Eu să-m păzescu biserica şi să mă pocăescu,
Şi să-m postescu sufletul, de moarte să gândescu!
Acestia ziciia şi scriia, la sate-ş fugiia.
Că la casa lui să şază, aşa el pohtiia.
Când au fost cursul anilor, în mai trecuţi ani,
La o mie şai (sic) sute şaizeci şi trei de ani,
Atuncea s-au rădicat turcii ca să oştiască,
Şi cu grele oşti au mersu în Ţara Ungurească
La cetatea Uivarului, de o au încongiurat,
Şi cu putere şi războiu pre dânsa o au luat.
Atuncea dar, şi domnului de Ţara Rumânească,
Venitu-i-au şi lui degrab'poruncă înpărătească,
Şi cu oastea lui au mersu unde i-au poruncit,
La cetatea Uivarului, precum aţ auzit.
Lăsatu-s-au şi ispravnec a fi mare şi tare,
Pre Dumitraşco, care am zis, vistiiariul cel mare.
Şi el, numai cum s-au văzut la atâta volnicie,
Aşa i să năuciia, ca cum ar hi având domniia.
Atuncea, răutatea lui să ascunză nu mai poate,
Şi lăcomiia ce avia, să spui, nu mi să poate.
Ca cânile făr'de băţu, ca ursul dăzlegat,
Şi ca şarpele de iarbă, când iaste deşteptat,
Ca lupul când întră în stână şi vulpea în coteţu,
Înalţă-să, trufeşte-se şi foarte e semeţu,
Şi oichii i să turbură de marea lăcomie,
Şi pre nimeni nu mai vedea, de multa trufăşie!
Scos-au biruri şi nevoi atuncea pre creştin
Şi ei, cu lacrămi plătiia şi le da tot deplin.
Unde află de argintu, trimite dă-l răpeşte,
Şi totdeauna el timin şade de tipăreşte,
Foarte mulţi, nenumăraţi, la Ţarigrad trimite,
Şi de frica lui Dumnezeu nu-ş aduce aminte.
Şi alte rele ce făcea, de nu suntu să să scrie,
Nici în urechile cuiva iaste ca să să spue.
Iar bătrânul postialnecul în ţară rămăsese,
Şi câte trei feciorii ai lui la oaste să dusese.
El nu putia îngădui, daca vedea de acestea,
Mâhneşte-se, întristează-se, şi-i zise: - Ce-s acestea,
Bre, Dumitraşco, ce lucrezi! Bre, străngeţ mintea în cap,
Şi socoteşte cea de apoi ce-ţ va veni la cap!
Că tu ştii ţara aceasta, că mulţi ca tine au pus,
Şi Dumnezeu pre cei ce sunt răi, la bine nu i-au dus!
Precum aspidei e cu greu cântarea să auză,
Şi, auzind, să turbură şi fuge să nu auză.
Să otrăviaşte dă mânie, cât va ca să plesnească,
Şi, de ar şti pre cântăreţu, ar vrea ca să-l zdrobească!
Aşa şi lui, cuvintele unchiu-său nu-i plăcură,
Căci vedea şi pricepea că rele de el fură.
Să sfărăma cu inema şi vrea ca să să plece,
Gândindu că de să va vădi, mai bine să să înnece.
Şi atâta să năcăjiia, nu ştie ce va face,
Vede că să dăscopere, miră-se ce-a mai face,
Şi rialele ce au făcut stă dă le socoteşte.
Că multe-s şi nenumărate, aciastea el gândeşte.
Că de vor veni boiarii din Ţara Unguriască,
Şi slujitorii ceialalţi de Ţara Rumânească,
Şi vor afla ce-au lucrat acest câine turbat,
Vor alerga cu mic cu mare, ca cerbul însetat,
La izvorul cu apa riace, la Costandin Bătrânul,
Şi-ş vor plânge obidile de Dumitraşco păgânul!
Şi el, ştiindu-i faptele, nu le va îngădui.
Ci în faţă, toate, Domnului i le va vădi!
Drept aceia socoteşte rău sfat să săvârşească,
Pre făcătoriul lui de bine de viiaţă să-l lipsească.
- De no a lipsi bătrânul, zice, acesta de la mijloc,
El, toate câte am făcut, scoate-le-va la mijloc,
Şi piarde-voiu câte-am furat, zău, poate fi şi viiaţa!
Iar dacă va peri acesta, eşi-m-va toată ghiaţa,
Toate pre voe îm vor fi, cinstea îm voiu mări,
Strânge-voi şi avuţie şi mă voi înbogăţi!
O, Iuda fără de lege, ce-s ciale ce gândeşti
Şi dreptul Dumnezeu, nimic nu chibzueşti?

Şi atunci mii de răutăţi la domn începe-a scrie,
Şi pre bătrânul, unchi-său, vrăjmaş că-i iaste, scrie.
Cum că nu lasă pre săraci dăjdile să-ş plătească,
Adecă pre pământiani, nimica să plătească.
Cuvinte rele sămăna de domnul; n-au perit
Şi cum nu mai iaste el domnu, aşa el au minţit!
Ce-n locul lui Grigore pre Şărban au făcut,
Pre fiiul postelnecului, aşa el l-au vândut!
Aciastea el, ca un păgân, domnului le scriia,
Că le scorneşte unchiu-său, aşa el bârfiia.
Ca acestia multe scorniia, că ţara le grăiaşte,
Ca el să aducă pacoste unchiu-său, să trudeşte.
Şi cum că nimeni nu-l ascultă, nici îl mai cinsteşte,
Pre el, ca pre un ispravnec nici îl socoteşte.
Mergia la doamna, zvăpăiat şi rău să obidiia,
Tocma ca un îndrăcit, aşa izmeniia,
Cu jurământ să bleasteme, pre unchiu-său, să jură!
Cum dă la el să nascu acestea, pre Dumnezeu să jură!
Şi pre doamna o spăimânta, îi zice, ca să fugă.
La turci dăcindea, îi zicea, să treacă să să ducă:
- Că bătrânul Costandin asupră-ni să scoală,
Că cu rumânii s-au unit şi au făcut răscoală!
Şi ceia pre el îl credea. La domnu şade dă scrie,
De câte el că-i zicia cu această ficlenie,
Până când domnul au crezut şi tare să scârbeşte,
Spre feciorii bătrânului cu greu el să porneşte,
Cu înfruntare el îi suduiaşte făr'dă nici o pricină,
Tot înpotrivă le grăiaşte, făr'dă nici o vină.
Iară ei bine-ş cunoaştea şi mult să dosădiia,
Şi de mâniia domnului rău să năcăjiia.
Şi Caragia, ce pohtiia ca să ciocotniţească.
Găsit-au vreme să aibă a face şi multe să pornească.
Altele zice către domnu, altele către dânşii,
Până au întărâtat pre domnu cu mânie spre dânşii.
Că toţi îl ştiţi pre Caragea, pre cânile acela;
Drept aceia voi să zic de puciosul acela!
Pă Dumitraşco l-au făcut priiaten şi fărtaţi,
Ca să mănânce pre bătrân, câinii era turbaţi.
Scrie acela de acolo, şi acesta le întăreşte.
Unul pre alaltu în răutăţ bine să povăţeşte,
Până ceia ce doriia s-au învrednicit să fie.
Că domnul munte s-au făcut, de multa lui mânie.
Atuncea, după ce-au aflat striinii: moldovenii,
Carii cu domnul să afla, şi toţ ţarigrădenii,
Şi nici un folos nu avea, nice o volnicie.
Drept aceia, să bucura de cea ce era să fie,
Ca să tânpleze doar şi lor să apuce boerie,
S-aducă şi ei biiatei ţări multă becisnicie,
Să mănânce şi să strice, să facă şi ei silă,
Şi sângele săracilor să-l bea făr de milă,
Să răpească şi să fugă la a lor pustietăţi
Neavând cine le lua siaama de răutăţi.
Drept aceia au început ca să ciocotniţească,
Lui Caragea a să închina, şi ca să-l văznisească.
Şi el acestea le pohtiia şi bine-i povăţuiaşte,
Şi încă la domnul, câte unul, pre toţi îi curteneaşte,
De fii postelnecului minciuni mărturisescu,
Că cutare din boiari acestea povestescu:
- Aşa au zis şi către noi, şi noi îi amăgim,
De să dăşchid ei către noi, şi-i meşterşugim!
Ca cu de acestu fel Caragea amesteca domniia,
Şi cu multe meşterşuguri el înşăla domniia
Atâta, cât au poruncit să-i scoaţă dăn boerie,
Pre trei fii ai postelnecului, cu scârbă şi mânie,
Să nu mai aibă volnicie, ci ei lipsiţi să fie,
Să să ducă pre la sate, la curte să nu vie!
Şi Caragea tot nu înceta, ci grea pâră le face,
Şi Dumitraşco, d-acolo, pentru bătrân nu tace.
Şi aşa urgiia domnului dân zi în zi o sporescu,
Şi tot spre rele hotărâri să vie, o întărescu.
Întoarse-se dă la războiu şi-n ţară cum soseşte,
Pre Şărban ş-alţi din boiari să-nchiză porunceşte.
Eşitu-i-au şi bătrânul întru întâmpinare,
Să i să închine cum ştiia, că ficleşug el n-are,
Şi obraz sălbatic află, alte lucruri vede,
Uită-se la panurghii şi multe rele vede.
Ciarcă să afle, nu poate, pricina ce să fie,
Şi dragoste ce era întâi s-au întorsu spre vrăjmăşie.
Roagă-se pentru feciori, nicium nu-l aude,
Îi pomeneşte slujbele, nimica nu-i răspunde.
O, vrăjmăşască tiranie, inimă înnegrită,
Prieteşug nestătătoriu, multă slujbă perită!
Aşa să întoarnă înnapoi, să duce către casă,
Şi cum că domnul au crezut multe obăzi varsă,
Cuvintele unui nebun, păgân şi îndrăcit,
Şi aşa, cu ale lui minciuni, de tot l-au prelestuit!
- Întreabă, zice, pre boiari, pre preoţi, şi pre alalţi,
Şi atuncea facă hotărâre, la cei ce-s vinovaţi!
Acestea el să obidiia şi cerea judecată:
- De iaste, zice, vinovat, să-ş piiară după faptă.
Iară Dumitraşco era mortu, să nu să dăzgolească,
Ruşinile şi faptele să nu i se dovedească,
Sau să nu auză săracii de năpastea aceasta,
Şi-or alerga, de vor striga nedreptatea aceasta.
Drept aceia, au alergat ca o hiiară turbată:
- Doamne, zice, iată perim şi noi şi tu odată!
Plânge, strigă, să ucide şi zice: - Acum grăbeşte,
Că bătrânul în acest ceas la toţ el porunceşte,
Cu răvaşă şi scrisori, să vie să ne înpresoare,
Şi ei, cu mic cu mare vin, pre noi să ne omoare!
Şi pre la turci au poruncit să vie să cuprinză,
Că domnul, zice, e hainu, să vie ca să-l prinză!
Pre legea mia, doamne, zicea, pre Dumnezeul mieu,
Să (n-a)m parte dă Ruxandra mea, că nu-s dân capul mieu!
Ce bătrânul opincile va să-ş încalţe, zice;
Şi pre noi, de undi-am eşit, va să ne bage, zice!
Şi mincinoase mărturii atuncea-au scos îndată,
Pre Caragea şi pre Vărzarul, ce striga totodată:
- Doamne, omoară-l, nu-l ţinia, că iaste rău dă noi,
Că vei vedea măriia ta, că te-i căi apoi!
Şi domnul chiamă un căpitan şi cu poruncă îi zice,
Să miargă cu slujitorii, pre bătrân să-l rădice
Şi îndată, după poruncă, la casa lui s-au dus,
Şi fără viaste l-au luat şi-ntr-un car l-au pus.
Singur pre dânsul l-au luat, nu ştie unde-l duce,
Şi, cu grabă dă olac, la Sinagov îl duce.
Zicea pre cale şi-ntreba: - Oare unde mă duce?
În ce pustiiu şi în ce munte mă duc ca să mă arunce?
Şi căpitanul îi zicea: - Nu te întrista, jupâne,
La mănăstire ne ducem, la Sinagov anume,
Ca să şăzi ceva acolo, până când va mai trece
Urgiia, zice, a domnului şi cu bine să plece,
Şi iar la cinstea cea dintâi şi acea volnicie
Te va aduce Dumnezeu, cu multă bucurie!
Şi aşa la Sinagov sosesc, tocma la mănăstire,
Şi cu podul balta-l trecură, la locu de peire.
Şi acolo el sosind, avu puţină mângâiare,
Şi can dă vreme să culcă, de multa întristare.
Şi atuncea, iar numaidecât, aceia vânzătorii,
La domnu au mersu, de-au grăit, de moarte îndemnătorii:
- Doamne, acum pre tată-său feciorii vor să scape,
Şi într-o noapte vor să-l ia, cu toţii vor să scape!
Că satele-ş vor rădica, să miargă să-l răpească,
Şi în cea de apoi, ce vor lucra, tot omul socotească!
Şi noi, doamne, cu mic cu mare, vom fi peire,
Că de domnie ne vom lipsi, zău, şi de stăpânire!
Şi domnul, cu mai rea scârbă atuncea să porneşte,
Ca să-l omoară numaicât, îndată porunceşte.
O, poruncă păgânească şi mare tiranie!
Pârâşul nefiind de faţă, ei suntu toţ mărturie,
Vrăjmaşii îi suntu pârâş lui, ei mărturisescu,
Şi foarte strâmbă judecată îndată săvârşăscu!
Grebescu-să înpotrivnicii moartea să săvârşască,
Ca nu cumva, lor, faptele să li să dovedească!
Porunca, dară, numaidăcât trimit la mănăstire,
La căpitanul poruncesc ca să-i facă peire.
Şi acela foarte degrab să toace, porunceşte,
Şi biserica o deşchide, nimic nu zăboveşte.
Decii să duc şi la boiariu, îi zic să să dăştepte,
Să miargă la biserică, nimic să nu aştepte.
Şi el, mirându-să, zicea: - Oameni buni, nu e vremea,
Că dă cu seară încă iaste, de utrănă nu e vremea!
Şi cu degrab să sculă, la biserică miarse,
Şi lacrămi neîncetate începu ca să viarse.
Vede făclii şi lumânări, că toate era aprinse,
Închină-se şi roagă-se, cu inimă întinsă.
Atuncea îi zic: - Jupâne, mergi, mergi să te priceştueşti,
Că viiaţa ceastă putredă vei să o priimeneşti!
Şi îndată să spovedui la duhovnic părinte,
Şi cu smerire se ruga cerescului părinte.
Toată noaptea stă la rugă, cu multă osârdie,
Şi dimineaţa s-au aflat la sfânta liturghie,
Şi ertăciune, cu smerere, despre toţ ş-au luat,
Apoi cu frică el au mersu, de au îngenunchiat,
Şi cu prea sfintele taini el să priciştuiaşte.
Şi, mulţămita Domnului, cu lacrămi săvărşaşte.
- Fie numele Domnului, de-acum blagoslovit!
Aceasta zice şi tăcu prea fericit.
Nu să îngroziaşte nicicum, nici să spăimântează,
Nice plânge cu obidă, nici să întristează.
Ce cum au fost el mai nainte, la toate pedepsit,
Aşa şi-asupra morţii au stătut îndârjit.

Eşiră dân biserică şi miarsără în casă,
Şi porunci egumenul să grijească dă masă.
Să facă ospăţu boiariului, ca să-l mai înbuneze,
Şi de multa inema rea ca să-i mai alineze
Şi el la masă au şăzut, după orânduială,
Nimic dân obşte n-au eşit fără de socoteală,
Iar din masă n-au luat nimic să bage în gură,
Nici bucate, nici ceva, sau măcar băutură.
Ce zice: - Eu am ospătat pâinea cea îngerească,
Şi păhar eu am priimit, să-m dea viiaţă cerească!
Mâncat-am trupul lui Hristos, nu voiu altă mâncare
Şi sângele lui am băut, să nu aib însetare:
Vriadnică iaste hrana ceasta dă saţiu ca să-m ţie,
Şi altă mâncare nu pohtescu, măcar cum să fie!
Acestea şi altele zicea. Nimica n-au mâncat...

1696-1699