Către fraţii din Basarabia

I

Foaia românească din Basarabia care poartă în litere latine deasupra unui cuprins în slove ruseşti numele ţerii pierdute de noi, dă în supliment actele oficiale privitoare la dizolvarea Dumei şi la întemeierea din nou - cine ştie pe cât timp? - a tiraniei în Rusia.

Regimul Trepov, care se ascunde supt un minister alcătuit din oameni de paie, bieţi biurocraţi miluiţi pe rând cu dregătorii pănă au ajuns la cea mai de sus, a luat măsuri împotriva tiparului. Cele mai multe ziare din capitala rusească au fost oprite; pe celelalte le-a încolţit cenzura, vechiul meşteşug dobitoc al foarfecelor crude purtate de mâna fricoasă a cinovnicului. Cine ştie dacă, printre foile ce vor fi lovite, nu se va afla şi Basarabia bătrânului Gavriliţă din Chişinău şi a tinerilor cu sentimente şi democratice şi naţionale, mai ales democratice, dar şi naţionale, cari-l încunjură. Dacă nr. 14, cel cu proclamaţiile "autocratului" care nu se învoieşte a-şi jertfi de hatârul nimănuia "autocraţia" străjuită de sfatul de familie al Marilor Duci, de înţelepciunea lui Trepov şi de evlavia lui Pobiedonosev oracolul, dacă acest nr. cu jalnic supliment nu va fi cel din urmă, foaia "moldovenească" poate să-şi strice ulciorul mergând alteori la apă. Desigur că ea nu mai are astăzi siguranţa pe care o avea la început şi în urmarea ei, pănă în ziua loviturii de stat.

Noi am iubit această foiţă sfioasă şi săracă, nesigură de drumul ei, de alcătuirea, de limba, de ortografia ei, fiindcă ea ni se părea ca un glas de frate pierdut de multă vreme care se aude din nou, depărtat, îngăimat, stâns, nu cerând un ajutor - căci nici el nu cutează, nici noi nu-l putem da -, ci încercând câteva vorbe în graiul pe care-l vorbea acasă, când se afla în jurul vetrei sărmane, înainte de a fi prins şi dus într-una din multele încăperi de robie ale împăratului celui mare. Basarabia a trimes deputaţi la Dumă, dar glasul acelora nu s-a auzit, fiind aleşii oameni fără încredere în ei şi fără mijloace. Alţi români basarabeni, ca învăţatul jurist Gărdescul, veneau de la Universitatea rusească unde erau profesori şi ei se amestecau în haosul de ceartă pentru a vorbi de adevăruri veşnice şi de îndreptări folositoare oricărui neam. Aşa încât numai prin rândurile acelea ale Basarabiei, pe care le bucheream încet, ca unii ce suntem puţin cunoscători ai cirilicei degenerate şi amestecate care e alfabetul rusesc, numai prin ele ni venea aşa o ştire slabă, nedesluşită despre gândul, despre suferinţa şi dorul acelor două milioane de români ce se află peste apa blestemelor.

Şi, câtă vreme a fost dincolo de Prut oarecare siguranţă, câtă vreme se putea urma o tactică de "moldovenii" din împărăţia tuturor nedreptăţilor, atâta vreme am crezut şi noi că se cuvine a nu li turbura rosturile, a-i lăsa să umble cum cred pe drumuri ce li sunt lor mai bine cunoscute decât nouă şi să aşteptăm pentru a vorbi ceasul unei crize.

Acest ceas se înfăţişează astăzi, deşi nu în chipul ce puteam să-l aşteptăm.

Putem vorbi deci.

II

Basarabia are înainte de toate un mare număr de săteni din neamul nostru, lucrători de ogoare tot aşa de buni cum sunt de buni cei de la noi. Unii au pământ, răzeşii, deşi nu în cele mai bune împrejurări pentru a-l lucra. Alţii lucrează din greu pe moşia grecului, foarte puternic în acea ţară a armeanului, a polonului, a muscalului, a "moldoveanului" de acelaşi sânge chiar.

Toţi aceşti fii înstrăinaţi, dar cu totul neschimbaţi, ai neamului nostru doresc înainte de toate să-şi înjghebe mai bine rostul vieţii, căpătându-şi sau lăţindu-şi, liberându-şi de sarcine câmpiile. "Vrem pământ" se aude şi acolo cu o putere deznădăjduită, cu toate că ţeranul din Basarabia nu e, fără îndoială, mai nenorocit decât al nostru (în această privinţă, România întrece toate celelalte ţinuturi româneşti). Din nenorocire, în afară de această călduroasă dorinţă, impusă de nevoile fireşti ale vieţii, ţeranul de peste Prut nu mai are decât un simţ al inimii către acei cari pe aiurea, oriunde, în locuri necunoscute, în împrejurări pe care nimeni nu vine să le desluşească în faţa lor, se împărtăşesc de acelaşi grai, cari li luminează mintea, li încălzeşte inima, li aduce lacrime în vârful genelor şi li mângâie urechea jignită de asprimea poruncii sau momelei străine, a muscalului şi jidovului. Fără şcoală românească, fără limba lor în biserică, de multe ori fără preot român, ei nu se pot înălţa pănă la gânduri de mândrie românească, de înţelegere iubitoare a legăturilor ce ţin la un loc, peste toate hotarele, neamul.

Ar fi trebuit, credem, să se ţie samă de acest lucru hotărâtor. Foaia românească începătoare să nu se inspire de la oraşe, unde în acelaşi văzduh de visuri albastre sau de neguri sângeroase trăiesc sufleteşte ca fraţii, ca tovarăşii cei buni şi nedezlipiţi ai aceluiaşi război, tinerii "moldoveni" ce au învăţat în şcolile mici şi mari ale Rusiei, ce s-au pregătit prin cetirea literaturii ruseşti revoluţionare, alături cu muscali cari au aceleaşi plete mari, aceiaşi ochi focoşi, aceleaşi amintiri de suferinţe şi acelaşi avânt de a răsturna vechea capişte a tiraniei, peştera apărătorilor şi ucigătorilor de oameni, şi, în sfârşit, alături de amărâtul evreu, înveninat din neam în neam de înjosirea şi prigonirea rasei sale pribege oriunde şi oriunde rău văzute, care ridică sus glasul pentru a pune în mişcare, lângă mâna lui rareori voinică, mâna creştinului de ispravă. Să se fi lăsat veştile despre oştenii ce se răscoală, despre satele de pe stepa rusească ce se plâng şi ele despre aceleaşi dureri, să nu se fi vorbit deopotrivă de toate făpturile lui Dumnezeu care sufăr de mult, şi nu mai pot răbda.

Ci să fi pornit încet o propovedanie către ai noştri despre ale noastre. Răbdător, în graiul cu totul înţeles, să se fi vorbit ţeranului, nu numai de pământul ce după dreptate trebuie să i se dea şi pe care, mai la urmă, dacă şi când îl vor căpăta semenii săi de muncă, îl va avea şi el, ci mai ales despre sufletul şi toate nevoile lui. Să nu i se fi vorbit ca de un duşman despre boierul său, când e de acelaşi sânge, ci mai bine să se fi căutat a se câştiga cu oarecare blândeţă, în numele frăţiei neamului, acest boier el însuşi. Să nu se fi lăsat la o parte rostul cel mare pe care-l poate avea preotul şi prin care am câştigat în Ardeal mai tot ce avem astăzi. Să nu se fi lucrat cu o clasă din orice neam împotriva altor clase, iarăşi din toate neamurile, ci să se fi încercat, prin puterea scrisului bun în grai românesc, unirea tuturor claselor din acelaşi neam împotriva primejdiei ce, neapărat, ni vine de la alte neamuri.

Şi, stăruitor, necontenit, deşi în chip păzit, aşa încât să nu se poată da de bănuit nimănuia, să se fi învăţat săteanul Basarabiei, şi nu numai el, cu gândul că mai sunt români şi aiurea şi să i se fi lămurit ce fel de viaţă în toate ramurile duc acei fraţi pe cari i-a răzleţit nenorocirea.

Atunci, Basarabia ar fi putut pieri de urgia prigonirii, dar în suflete ar fi întrat o sămânţă pe care nimeni n-ar mai fi putut-o dezgropa şi din care la vremea ei s-ar fi înălţat sămănături falnice.

Şi, dacă, lucru ce nu-l pot crede, aceste lucruri s-ar fi putut spune mai puţin decât foarte îndrăzneţele lucruri revoluţionare ce s-au spus, - atunci mai bine să fi aşteptat încă o bucată de vreme ceasul, oricât de târziu, dar nelipsit şi sigur, al dreptăţii.

1906 (Neamul românesc, anul I, nr. 23.)