Un luptător pentru drept: Simion Murafa

Ziarele ruseşti ni aduc zguduitoarea veste a morţii lui Simion Murafa, căzut jertfă unor dezmăţaţi criminali în cari refuzăm a vedea nişte adversari politici.

Am cunoscut şi eu pe acest impunător bărbat din neamul nostru. Ofiţer de rezervă rus, el venise la Iaşi pentru serviciul său şi a căutat să cunoască aici persoane amestecate în mişcarea noastră culturală, cerându-li cărţi pentru dânsul şi pentru ai săi. Voinic şi frumos, cu o siguranţă desăvârşită în atitudine, în privire, în cuvânt, inteligent şi energic, de o francheţă deplină în exprimarea părerilor sale, chiar când ştia că ele pot jigni pe convorbitor, adânc convins de dreptatea planurilor pe care le urmărea, el făcea cea mai mare impresie.

Vedeai în el omul născut pentru a comanda şi a conduce, iniţiatorul şi călăuza unei mişcări.

De mult el căutase, în legătură cu basarabenii aşezaţi aici sau cu studenţii de la Universitatea ieşană, să se lămurească asupra vieţii sufleteşti a poporului său, şi era printre puţinii cărturari de peste Prut cari ştiau ceva din rosturile noastre. I se părea că e datoria lui să se pătrundă de dânsele.

Când generoasa revoluţie rusească din februarie, ridicându-se împotriva ţarismului asimilator de naţii, a recunoscut dreptul fiecărui om de a cuprinde în libertatea lui naturală şi aceea de a-şi iubi sângele şi de a-şi cultiva mintea după cerinţile acestui sânge însuşi, când s-au ivit pretutindeni cererile de drepturi naţionale şi de autonomii, Murafa a fost unul dintre aceia cari mai energic au ridicat steagul de cultură al "moldovenismului". Fără nici un alt gând decât acela pe care-l spunea public, el a luat parte - şi o parte hotărâtoare - la toate silinţile ce s-au făcut în timpul din urmă pentru a lumina acele două milioane de oameni întunecaţi, în singura limbă în care li se pot îmbia cele dintâi cunoştinţi ale învăţăturilor: limba mamei lor, strămoşescul grai românesc al moldovenilor. Când, acum două luni, au trecut ostaşii ardeleni căutându-şi la Iaşi steagul cel adevărat, tricolorul care nu minte, la Chişinău li-a ieşit înainte Murafa. Nu li se vor şterge din minte niciodată cuvintele pe care li le-a spus el acolo, într-una din acele clipe rari, când oameni stăpâni pe sine şi socotiţi lasă deodată să se vadă comoara de simţire pe care nu voiesc să o reverse în zădar. Mâna lui energică, prin care se răspândea ideea moldovenească asupra bieţilor lui fraţi fără carte, li-a arătat ardelenilor calea care duce pănă la capătul idealului şi el a numit Alba Iulia lui Mihai Viteazul, Domn, în cel mai fericit ceas al său, şi asupra strămoşilor lui însuşi.

În momentele cele mai bune ale vieţii, când, a doua zi după căsătorie, i se dăduse sarcina de a cârmui ţinutul său, de mândri răzeşi, al Sorocei, glontele ucigaşilor l-a luat din rândurile fiilor celor mai credincioşi ai naţiei sale.

Dar aceasta nu va uita niciodată pe omul care şi sângele şi l-a vărsat pentru dânsa. 

1917 (Vol. II, p. 288-290.)