Spre Nichit

... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!...

Şi cum măsuram eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisicuţa, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfăţişările aiurite din lumea cealaltă. Soarele, ce plutea în albastrul adânc şi păienjenit de ceaţă al bolţilor cereşti, se uita parcă chiorâş la mine cu înţepenirea lucie şi sticloasă a unui ochi de mort înfipt şi încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete şi reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire, trimiteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vânt, ultimul "rămas bun" celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele aşezate între cele două lumi; adierile răcoroase şi uşoare din răsărit îmi atingeau faţa şi treceau pe fruntea mea ca fâlfâitul rece şi fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute şi tăcut; florile câmpului mă priveau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului. Pisicuţa, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cât o muchie de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele... Fiinţa mea se topise, se idealizase şi, ca un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea...

"Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor!... cugetam eu mergând la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuinţe vecine cu nebunia?... Şi dacă, din noroiul în care te-a înmormântat până la gât, ţi-a îngăduit să ridici capul şi să îndrepţi, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lângă o clipă de sublim, a aşezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descântece şi cu vrăji dumnezeieşti, să se sape prăpăstii fără fund şi fără de margini între două sărutări; şi pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se ridice, ca un zid de oţel, o ieftină formulă sacramentală? Şi, mai la urmă, pentru ce?..."

Întorsei capul şi privii îndărăt... Prin cerdacul larg din faţă, stăpâna de casă nu mai trebăluia nimic... În haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, făcuse unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot; cu palma-i diafană pusese despre soare o mică perdea trandafirie privirii; cu celălalt braţ, săpat în marmură vie, stătea rezemată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea în zarea depărtată a drumului... O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui... Şi din soare nici o rază nu se mai desprinse, şi de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui... Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adâncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţesută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă... Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră şi de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus... Din cerdacul larg din faţă fâlfâi ca răspuns şi de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vânt, faldurii molatici şi roşii ai unei batiste subţiri... şi depărtarea smulse soarelui o rază şi golul înghiţi cerului o stea... Iar între apus şi răsărit, o adâncă mare de întuneric se lăţi... Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfârşită a lumii celeilalte...

"Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor! cugetam eu, legănându-mă la gebea prin lumea subţire a umbrelor. Pentru ce adică?..."

Şi drumul de sub copitele Pisicuţei răsună a sec şi a hodorogit... Intrasem pe un pod ce tăia de-a curmezişul peste Bistriţa. Nu ştiam nici ce pod era acesta şi nici încotro ducea. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe seama Pisicuţei, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu; mă mulţumii doar să opresc la mijlocul podului statua mea ecuestră şi, din aerul înalt, să-mi las şi gândul şi privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor... Şi dacă niciodată n-ai avut fie bărbăţia, fie fantezia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vântului, îşi scutură foile sale netrebnice şi seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decât ceea ce eşti: o păcătoasă "fiinţă superioară", un nemernic "împărat al Făpturii"... Şi nu te-ai simţit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh... Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii!... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinţei tale, gândului să-ţi încremenească în suflet şi sângelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient, ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărât al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârşit...

"Cât e de dulce, cugetam eu, să ai, din când în când, câte un minut, măcar, de sublimă nebunie!"

Şi cum stăteam eu pironit cu privirea pe spatele goale şi fugătoare ale unei şăgalnice unde, ce se scălda cu o neruşinată nevinovăţie în razele soarelui, deodată totul se opri; Firea încremeni pe loc şi statua mea ecuestră, cu pod cu tot, o plecă la goană pe cursul Bistriţei la deal! Clipa neclintită a eternităţii mele se topi în văzduh, izvorul de viaţă vie deveni putrejune, hlamida dumnezeirii îmi căzu de pe umeri... Iar la capra dimpotrivă a podului, un individ cu faţa îmbujorată de somn, răsărit în calea mea dintrun fel de coteneaţă de scânduri, cu un soi de obraznică oficialitate în mişcări, îmi făcu semn să mă opresc şi, fără nici o "bună dimineaţa" sau "cale bună", întinse înspre mine mâna ruginită şi-mi ceru 12 bani.

— Pentru ce? îl întrebai eu, şi de ce numaidecât 12 bani?

— Brudina, cucoane; câte doi bani de fiecare picior de vită, îmi răspunse el scurt şi hursuz.

Şi după ce mă încredinţai, numărând cu îngrijire, că eu şi Pisicuţa la un loc aveam tocmai şase picioare de vită, scosei 15 bani şi, dându-i somnorosului meu individ:

— Ţine, prietene; iaca 15 bani; n-am 12 potriviţi. Trei bani rămân ca plătiţi pentru un picior şi jumătate de vită, pe când m-oi întoarce.

Lucrul se păru de tot firesc omului meu care, abătând cu o veche obişnuinţă clapa degetelor peste bieţii mei gologani, îi înmormântă iute în fundul ruginit al palmei sale şi, fără nici o ceremonie sau "drum bun", îmi întoarse spatele, intră în culcuşul său şi trase după sine, cu zgomot hodorogit, uşa de scânduri uscate a coteneţii sale. Eu dădui călcâie Pisicuţei şi-mi căutai de drum.

Şi fiindcă ideile mari au la rădăcina lor, mai totdeauna, lucruri mici:

"Ce nesocotinţă, mă gândeam eu foarte serios, pe capul cârmuitorilor noştri!... De le venea lor în minte să aşeze biruri nu numai pe câte capete, ci, mai cu seamă, pe câte picioare de vită sunt în ţara aceasta, ce nesecate izvoare de aur ar fi mai curs în vistieriile largi ale scumpei noastre patrii!..."

Şi, legănat, cu desagi cu tot, ca o limbă de ceasornic, de eterna gebea a Pisicuţei, scurtam încet şi fără ţintă drumul către necunoscut... Iar de prin îndoiturile posomorâte şi adânci ale imensului amfiteatru albăstriu al munţilor din dreapta, negurile albe se ridicaseră şi se mistuiseră în văzduh şi, în locul lor, o nesfârşită şi subţire reţea viorie de aburi auriţi se aşternuse peste marea frământată, parcă de valuri, a brădetului negru-verde, ce umplea cercul vederii, de jos de la pământ până la hotarele senine din înaltul cerului... Din vale şi de pe stânga se furişau până la mine sclipirile scurte şi fugătoare ale Bistriţei, ce luneca grăbită, când răsfăţându-şi goliciunea sub razele, acum iuţi, ale soarelui, când aruncându-şi peste umeri haina ţesută din umbra tainică a luncilor tinere de sălcii şi de arini.

Mersesem trei ceasuri fără oprire şi atât eu cât şi Pisicuţa simţeam nevoie de odihnă. Şi fiindcă Pisicuţa, iubitoare de singurătate ca şi mine, descoperise sau alesese, poate înadins, un drum, pe marginea căruia nici casă, nici crâşmă nu se pomenea, mă hotărâi a petrece ceasurile de arşiţă ale zilei şi a-mi face popasul obişnuit în nenumăratele adăposturi de umbră verde şi tăinuită, pe care singuraticele împrejurimi mi le puneau la îndemână. Cârnii la stânga şi scoborâi în umbra adâncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriţei.

Într-o poiană mică aşternută cu o iarbă scurtă, deasă şi de-un verde gingaş şi parcă anume săpată în semicerc în desişul arinilor, deasupra şi pe marginea înaltă a malului Bistriţei, îmi aşezai conacul meu de zi. Deschingăi tafturii Pisicuţei şi-i luai povara din spate; iar până ce să aşez eu şaua şi desagii la rădăcina unui arin, Pisicuţa şi luă o baie de spate şi de coaste în iarba verde şi răcoroasă a poienii; se sculă iute, se scutură plină de mulţumire şi, vârându-şi botu-i negru şi fin în iarba fragedă, începu a paşte. Şi fiindcă pildele bune trebuiesc urmate, îmi lepădai şi eu hainele, mă vârâi în apă şi, apoi, fiindcă din anumite împrejurări, nu puteam împărtăşi cu Pisicuţa fragedul ei prânz, desfăcui desagii şi mă pusei în cale să-mi stâmpăr şi eu foamea care, după baie mai ales, începuse a deveni neîndurată. Băgai de seamă însă că desagii mei suferiseră o infracţiune, dar că hoţul, în loc să ieie, pusese ceva. Astfel, găsii înlăuntru un mare pachet cu îngrijire făcut şi frumos legat, deasupra căruia sta scris ca moto: "poftă bună". În pachet, pui fripţi, ouă răscoapte, prăjituri, pâinişoare mici şi rotunde de casă, mere domneşti... Dintre mere, unul singur era învelit frumos într-o hârtie roşie, subţire, şi legat cruciş cu o îngustă cordea aurie, întocmită deasupra într-un mic şi foarte meşteşugit fiong.

"Aş prinde rămăşag, îmi zisei în gând, că acest măr e pus de diavolul de Magda!"

Şi nu mă înşelai; când dezlegai cordeaua şi desfăcui învelitoarea, găsii înlăuntru un mic şi cochet pătrat de hârtie albă, pe care sta scris: "de la Magda"...

"Hotărât, îmi zisei eu, că acest diavol de Magda nu mă slăbeşte nici în lumea aceasta..."

Şi muşcai cu furie din măr... Iar din lumea aceasta, mi se păru că aud pe Magda ţipând tocmai din lumea cealaltă.

De câte ori închipuirea nu întrupează nălucirile deşerte ale sufletului!...

Şi nu ştiu pentru ce, cum mâncam eu ouăle răscoapte, mi se păreau că-s moi şi căutam, prin urmare, să ies la capăt cu ele după metoda analitică a dlui Georges; cu vârful a două degete desfăceam foarte artistic de pe ciolane carnea de pui fripţi, iar ciolanele, în mod inconştient, le înşiram pe iarbă, ca pe marginea unei farfurii; tăiam foarte elegant mărul în patru felii şi încă şi mai elegant despoiam feliile de coajă; ba, fu un moment când mi se păru că miros a piele rusească, că vârfurile musteţilor mi se suiseră deasupra nărilor şi că, în locul sălbaticului meu păr, mi se întinsese pe creştet luciul pustiu şi gol al cheliei. Împinsei şi zvârlii în toate părţile şi din toate puterile, cu mâinile şi picioarele, coji de ouă, coji de mere, ciolane de pui; ba, cu o îndemânare căpătată de copil, mi se pare că trimisei, cu vârful ciubotei, tocmai în mijlocul Bistriţei, vreo două prăjituri şi vreo câteva pâinişoare pentru peştii care, din fundul apei, holbau, poate flămânzi, ochii la mine... Oricum, mâncai, mă săturai, şi, mai presus de toate, rămăsei cu încredinţarea că, aşa cum mă găseam, eram totuşi destoinic de cea mai aleasă şi mai înaltă educaţie...

"Şi, cu toate acestea, de câte ori, mă gândeam eu legând desagii la gură, de câte ori biata maică-mea, D-zeu s-o ierte, nu m-a plesnit cu lingura şi cu furculiţa peste mână şi peste gură!"

Ca chestie de prevedere, priponii pe Pisicuţa de rădăcina unui arin; la tulpina altuia, îmi aşezai desagii drept pernă, mă înfăşurai în mantaua mea imensă, îmi îndesai pălăria peste urechi şi mă lungii perpendicular pe cursul Bistriţei... E aşa de dulce să chemi somnul în murmurul apelor, în răcoarea verde a luncilor, sub mângâierile moi ale vânturilor!... Şi totdeauna m-am mirat cum de n-a trăsnit prin minte nici unui rege sau împărat să cerceteze cam unde s-ar putea găsi cheia tuturor fericirilor!?... Ce frumos ar fi înlocuit ei atunci coroanele lor de nestemate cu o largă şi neagră pălărie colbăită; ce lin n-ar fi străbătut ei poate la gebea pe spatele vreunei Pisicuţe meleagurile pustii ale bunului D-zeu, cu câtă dărnicie nu le-ar fi pus dătătorul de toate, la îndemână, ciupercile munţilor şi apa limpede a pâraielor; ce dulce nu s-ar fi legănat ei în visuri fericite cu capul pe bolovani sau pe desagi; ce saltele moi de iarbă verde nu şi-ar fi aşternut ei spre odihnă!... Decât vezi! când te umflă prostia în spate, las' pe ea, că te suie până şi pe treptele cele mai de sus ale cârmuirii popoarelor!...

Şi cum mijeau ochii mei păienjeniţi şi pe jumătate acoperiţi de pleoapele-mi grele de somn, mi se părea că Bistriţa curgea pe sub marginea răsfrântă a pălăriei mele şi, curgând, mi se părea, în fantasmagoria dintre vis şi aievea, că mă târăşte, cu mal cu tot, pe cursul ei la vale...

"O! dac-aş şti că un destin
Spre-acelaşi ţel ne mână,
M-aş arunca-n al vostru sân
Ş-am merge împreună..."

Cugetam eu cu privirea aţipită pe lunecarea grăbită a undelor ei şi cumpănindu-mă pe hotarele dintre somn şi trezie.

Pleoapele-mi căzură grele peste ochi ca o perdea neagră cu flori de lumină trandafirie... adormii.

Când mă deşteptai, soarele păşise de mult peste meridiană şi umbrele luncii, împinse de lumina razelor lui, înaintau, lunginduse, încet spre răsărit; căldura zilei era covârşitoare şi nu îndrăznii să părăsesc răcorosul meu adăpost de umbră şi verdeaţă; cel mult dacă, amândoi, eu şi Pisicuţa, ne desfătarăm ca doi fericiţi, mai bine de o jumătate de ceas, în undele albăstrii de cristal rece şi curgător ale Bistriţei; iar în timp ce eu, după baie, uşuram desagii de ultimele merinde, Pisicuţa scotocea şi ea, pe ici pe colea, iarba rămasă prin îndoiturile mai adâncate şi mai umede ale poienii. Când soarele fu la trei părţi din drumul său pe ceruri şi sta să cumpănească dincolo de piscurile depărtate şi viorii ale Munţilor Calului, aruncai şaua şi desagii pe spatele Pisicuţei, încălecai, suii dâmbul şi apucai drumul de coastă, ce taie spre miazăzi.

Nu ştiu cum vor fi alţii; cât despre mine, ştiu atâta, că pierd măsura timpului, de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când, adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui, sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor. Şi soarele poate prea bine tivi cu aur marginile rupte ale nourilor, ce se întind în fâşii lungi deasupra apusului său; poate prea lesne stăpânitorul zilei să dispară în noianul de flăcări, ce se aprinde pe hotarele dintre amurgul nostru şi aurora altor lumi; umbrele se pot ridica din adâncuri şi pot arunca linţoliul lor mohorât peste zările fără sfârşit ale răsăritului; chiar vârful pălăriei mele, suit pe picioarele de umbră deşirată ale Pisicuţei, îşi poate trimite chipul său boţit din ţara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăţia trandafirie şi depărtată a zorilor... Făptuitorul a toate îşi poate, mult şi bine, învârti ca o sfârlează între degete universul său întreg în golul orb al adâncurilor, toate se pot... Sufletul meu singur nu e în stare să audă şi să priceapă scârţâitul fantasmagoric, cu care timpul întoarce, din fundul veşniciei, cheia colosală şi ruginită a Făptuirii... Iată pentru ce, cum mergeam eu pe spatele Pisicuţei ca un sac umplut cu gânduri, nu prinsei de veste nici când soarele scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă, nici când munţii de pe dreapta mă înmormântaseră în umbra lor posomorâtă, nici când luceafărul de seară îşi ţintuise în negrul albăstriu al cerului chipul său viu de lumină scânteietoare, nici când "regina nopţii moartă" pe năsălie de nouri albi începuse a pluti pe căile deşerte ale umbrelor înalte... Mă oprii în drum şi căutai împrejur... tăcere, noapte şi pustiu... Cel mult, dacă de prin cositură câte un greier rar mai ţârâia a noapte şi a târziu... Totuşi, mi se păru că, de pe dreapta, străbate, din desimea neagră a pădurilor, până la mine, pâlpâitul depărtat şi roşiatic al unei flăcări înghiţite în răstimpuri de întunericul des al nopţii... Într-acolo făcui din frâu Pisicuţei chip să apuce, şi într-acolo apucă şi ea. După puţin, izbutii să ies pe pipăite din desişul încâlcit al pădurii în luminişul unei poieni, în care, pe cât putui deocamdată deosebi din depărtare, trei oameni trebăluiau nu ştiu ce împrejurul unui foc; un câine se însărcina să-mi vestească sosirea şi, sculându-se iute de unde stătea — se vede — lungit, se repezi, lătrând furios, înaintea Pisicuţei şi năzui s-o apuce de bot; dar Pisicuţa ridică capul şi câinele muşcă aerul; încercă s-o atace pe la spate, dar o copită cu măiestrie şi la timp îndreptată împotriva încăpăţânatului duşman îl făcu să se rostogolească schiolălăind, şi cu aceasta să înceteze şi ostilităţile. Eram acum lângă foc şi lângă oameni, care se pregăteau poate să vină în ajutorul câinelui lor.

— Bună vremea, oameni buni, zisei descălecând şi adresându-mă îndeosebi unui moşneag lung, verde şi drept, care, stând în picioare, scurgea dintr-un ceaun apa clocotită, în care fersese nişte drele şi nişte urechiuşi.

— Mulţumim d-voastră, răspunse el scurt, aproape fără a mă privi şi rostogolind într-o mare strachină de lut drelele şi urechiuşile fierte, din care ieşeau aburi fierbinţi. Na, măi Ghiţă, şi ia vezi şi tu de mămăligă, zise el, dând ceaunul unuia dintre flăcăuani. Şi tu, măi Ţâlică, ia mai închipuie nişte uscături pentru noapte.

Şi până ce Ghiţă să aşeze ceaunul de mămăligă pe capătul unei cujbe, într-o baie de flăcări, până ce Ţâlică să vină târând după el o întreagă pădure de vreascuri şi de uscături, eu luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi o priponii de un ţăruş, mai deoparte în largul poienii.

— Iaca aşa, moşule, zisei eu, venind lângă bătrân, cu voie, fără voie, dar pentru noaptea asta o să fiu musafirul d-tale.

— Voia la d-voastră, domnişorule, răspunse moşneagul, scoţând din nişte desagi, ce stăteau mai deoparte, o căpăţână de usturoi şi pregătindu-se a-i ucide căţeii într-o scăfiţă de lemn, cu o piatră lungăreaţă, groasă şi rotundă ca un pisoi. Dar, dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeţi d-voastră la vremea asta şi pe locurile aistea, domnişorule?

— Drept să-ţi spun, moşule, aş putea să-ţi spun de unde viu, dar unde mă duc mai bine ai putea să ştii d-ta sau Cel-de-Sus.

Moşneagul se opri un moment din curăţit căţeii de usturoi şi mă privi nedumerit, fără să-mi răspundă.

Apoi adresându-se lui Ghiţă:

— Ia vezi, măi Ghiţă, de cea mămăligă şi-o fă mai mare; şi tu, măi Ţâlică, ia vezi de vreo două brazde mai zvântate să facem un aşternut pentru dumnealui.

— Mulţumesc, moşule, mulţumesc; o să împărtăşesc şi cina şi o să dorm şi pe aşternutul d-tale; dar, dacă nu te superi, ai putea să-mi spui cum te cheamă şi de unde eşti?

— Apoi, domnişorule, noi suntem tocmai de pe lângă Orăşa şi mie-mi zic Alisandru Coşofleaţă. Am venit aici după oleacă de iarbă pentru vitişoarele noastre, că pe la noi nu s-a prea făcut vara asta, şi-i scumpă de tot.

— Şi flăcăuanii sunt băieţii d-tale?

— Ai noştri, domnişorule, şi mai sunt acasă vreo cinci mai mărunţei!...

— Să-ţi trăiască, moşule; d-apoi ştii că te ţii bine? Ai şi mai mărunţei?...

— Apoi dă, dacă dă D-zeu, ce să facem?

— D-zeu ştie ce face, moşule, dă cui trebuie şi cui poate.

— A hi, domnişorule, răspunse moşneagul, muncindu-se şi izbutind, în sfârşit, să ucidă cu pisoiul un căţel mai îndărătnic de usturoi. Ş-apoi toate ar hi cum ar hi, dar ne mănâncă angaralele, că tare s-o mai înmulţit de la o vreme încoace. Îi greu de tot, domnişorule, încotro te întorci.

— Ce să faci, moşule? La lume subţire, nevoi multe.

— C-apoi bat-o pustia de lume, că tot mai bine era mai de demult.

— Cine zice altfel, moşule? decât, vezi d-ta, roata lumii se învârteşte, şi noi cu dânsa.

— He, hei! domnişorule, bine-ar fi dacă s-ar învârti; da, vezi d-ta, că nu se învârteşte, o-mpiedicat-o nu ştiu cine şi merge de-a săniuşul: cei de deasupra, tot deasupra, şi cei dedesubt, tot dedesubt, răspunse moşneagul aducând pe fundul scăfiţei usturoiul ce se ridicase, la pisat, pe marginile ei. Ş-apoi bat-o întunericul de roată, zise el sculându-se de jos, că prea te curmă-n două când te-apucă dedesubt... Da, de... Se vede că ce-a orânduit D-zeu minte de om nu poate să desfacă, încheie moşneagul luând cu degetul din usturoi şi gustându-l de sărat.

Pe fundul de lumină, se desprinde din noapte înfăţişarea zburlită a unei căpiţe de fân, ce părea că merge singură. Când căpiţa sosi lângă noi şi se rostogoli mai la o parte, Ţâlică răsări de sub dânsa în picioare, cu pălăria turtită şi plin de paie de sus până jos. Ghiţă, cu pieptul desfăcut şi roş, cu faţa dogorită şi asudată de căldura focului, răsturnă şi el, pe o năframă albă, din ceaunul negru, o mare şi fierbinte mămăligă oacheşă. Moşneagul se trase mai deoparte, îşi spălă mâinile şi le şterse de poala cămăşii, apoi, descoperindu-şi capul, se îndreptă cu faţa spre răsărit, rămase un minut în picioare şi neclintit, în bătaia mişcătoare şi roşiatică a focului, şopti ceva din buze, îşi făcu trei cruci smerite şi mari şi, luând strachina cu drele şi urechiuşi şi scăfiţa cu usturoi, veni de se aşeză pe iarbă lângă năframa cu mămăligă. Flăcăuanii se aşezară şi ei împrejur, cu pălăriile pe cap, fără să se spele, fără să-şi facă cruce...

Şi-mi trecu, în o singură clipă, pe dinaintea minţii adânca prefacere şi nestatornicie a lucrurilor...

"Progres... regres..." cugetam eu pişcând din mămăligă şi căutând loc şi pentru două degete ale mele printre cele vreo cincisprezece, spre a muia şi eu o urechiuşă în mojdeiul prea sărat din fundul scăfiţei...

Oricum, dar Ghiţă, mai ales, avea ceea ce s-ar putea numi, în unele împrejurări, "pitorescul mâncării". Cele patru degete ţapene ale dreptei sale, abătute şi mai ţapăn în jos pe podul palmei, se înfigeau cu îndemânarea unei vechi obişnuinţe şi, ca un hârleţ viu, numai atâta surpau din malul mămăligii, cât era de nevoie ca să alcătuiască din dărâmătură, cu tiparul palmei, un gălătuş lung şi rotund şi destul de gros, pe care, însoţindu-l de câteva drele sau urechiuşi muiate în mojdei, îl arunca, făcându-i vânt, în pustiul gurii sale, unde fiinţa lui se mistuia fără de urmă... Cel mult dacă pereţii gâtului se întindeau înainte şi se fereau în lături din cale-i, spre a-i deschide drum mai larg spre pântecele adânc al lui Ghiţă. Şi dacă ochii lui Ghiţă lăcrimau sub apăsarea, şi dacă faţa lui Ghiţă se înroşea sub truda înghiţitului, toate aceste nu puteau fi socotite decât ca dovada unei lupte voiniceşti dintre Ghiţă şi gălătuş; iar un gogâlţ înăduşit şi la răstimpuri deopotrivă de scurte era singura înştiinţare că strâmturile gâtului au fost biruite...

Rupsei o bucată de mămăligă ş-o aruncai câinelui, care stătea pe labe, mai departe.

— Na, măi Tărcuş, şi vezi de te împacă şi tu cu Pisicuţa. Cine-i de vină, dacă tu vrei numaidecât s-o săruţi pe bot?

Câinele se uită ţintă la mine, stătu puţin pe gânduri, apoi luă binişor mămăliga şi se duse cu ea mai în umbră sub poala pădurii.

Iar când flăcăuanii şi moşneagul, fiecare învelit în sumanul său, se lungiră, spre odihnă, pe lângă foc, mă înfăşurai şi eu în mantaua mea şi, cu capul pe desagi, mă înmormântai, spre acelaşi sfârşit, în căpiţa de fân, dar mai la o parte din bătaia focului. Şi cred că saltelele biblice ale regelui Solomon nu erau nici mai moi, nici mai mirositoare decât aşternutul meu de iarbă îmbălsămată şi cosită din ajun. Şi dacă înţeleptul rege îşi odihnea privirea lui molatică pe chipul aievea şi mângâios al oacheşei regine din Saba, de ce adică visurile mele să nu fi fost şi ele înfiorite de chipuri tot aşa de dulci şi tot aşa de mângâioase şi de oacheşe ca şi acel al tinerei regine din ţara fericită a miresmelor?

Când mă deşteptai, vârfurile înalte şi ascuţite ale brazilor dimprejur răsăreau din umbră şi, ca nişte săgeţi neclintite de aur, spintecau văzduhul limpede... Soarele se ivise de mult pe ceruri. Mă uitai împrejur, moşneagul şi flăcăuanii, nicăieri... Când mă sculai, îi zării pe tustrei cosind în fundul de la deal al poienii, moşneagul în frunte şi băietanii după el. Pusei şaua, încălecai şi mă abătui pe la cosaşi.

— Bună dimineaţa, moşule, şi noroc bun! strigai eu de departe către moşneag.

— Mulţumim d-voastră, domnişorule! răspunse el cu glas aşezat şi destul de ridicat ca să-l pot auzi.

Şi până ce să mă apropii eu, moşneagul înfipse coporâia în pământ, scoase cutea din tioc şi începu să-şi ascută coasa pe palmă.

— Tot alba la roată, moşule, tot? zisei eu când fui lângă moşneag.

— Apoi, dă, domnişorule, mânjii la praştie, pân' s-or mai da şi ei la ham; aşa a lăsat D-zeu, răspunse el vârând cutea în tioc, or să ajungă ei şi la roate, n-aibă grijă!...

Şi scuipând în palme, se pregătea să vâre coasa în iarbă. Scosei din pungă nişte bani.

— Ţine, moşule, zisei eu dându-i moşneagului, de cumva ţi s-a rupe coasa, să-ţi cumperi alta nouă. Şi acuma te rog să-mi arăţi prin pădure vreo potecă de picior, pe unde aş putea merge călare.

— Da unde vreţi să mergeţi, domnişorule?

— Ţi-am spus, moşule, că ştiu de unde vin, dar unde mă duc mai nu ştiu şi nici prea vreau să ştiu; vorba e să mă duc.

De astă dată moşneagul se uită cu tot dinadinsul ţintă la mine şi mă măsură din cap pân-în picioare, cu Pisicuţă cu tot.

— Apoi, dă, domnişorule, dacă-i aşa, uite, apucă şi d-ta pe poteca asta la deal; dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit.

Şi-mi arată spre deal gura strâmtă a unei poteci, ce se deschidea în desişul pădurii.

— Apoi, mai rămâneţi sănătoşi şi cu bine, oameni buni, zisei eu dând călcâie Pisicuţei la deal.

— Să mergeţi sănătoşi, domnişorule, cu bine, răspunseră tustrei într-un glas.

Şi intrai pe sub poala pădurii în gura potecii. "Dacă nu-i rătăci, ai să ieşi la schit"... Aceste vorbe ale moşneagului îmi răsunau încă în urechi... Vasăzică mai întâi, puteam rătăci, şi al doilea, prin împrejurimi se afla un schit; cu alte cuvinte, una rea şi una bună... Decât, rătăceşte cineva când are o ţintă şi, greşind drumul, n-ajunge până la ea; pentru mine deci, care mergeam la întâmplare, cuvântul de "rătăcit" nu putea, prin urmare, să aibă nici un înţeles. Schitul era altă vorbă; de ajungeam până la el, bine; de nu, tot bine; iatămă, dar, în regulă cu mine însumi, din toate punctele de vedere. Şi cum şerpuia poteca la deal, după cum îi venea la îndemână, faţă de îndoiturile largi ale pământului de sub dânsa, tot aşa şi Pisicuţa şerpuia la pas, suflând des şi opintindu-se din greu când drumul suia mai pieptiş. Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale, se ridicau încremeniţi şi drepţi până la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită de crengile lor îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru; şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni. De jur-împrejur, privirea ţi se oprea pe fundul pădurii, ca pe un zid de umbră depărtat; ai fi zis că te afli sub o imensă boltă de templu sprijinită de mii de coloane, din înălţimea căreia cu greu mai străbătea înlăuntru lumina ogivală a cerului. Cheptănuşii mici şi negri cu gulere roşii şi verzi lunecau în spirale tăcute şi iuţi pe trunchiul arborilor în sus; veveriţe negre şi roşii, cu cozi stufoase şi lungi, din încheietura înaltă a unei crengi, îşi cumpăneau zborul spre copacul dimpotrivă; ciocănitori şi ghionoaie cu pliscuri de oţel tocau în arbori şi pădurea largă răsuna a sec... Peste creştetul înalt al brazilor luneca vântul ca un râu nevăzut şi, tăindu-se în frunza lor ascuţită, trimitea până-n depărtare tânguioase şi prelungi glasuri de orgă. Din toate părţile tăcere solemnă, de pretutindeni linişte sfântă...

...Şi de la deal un român, c-o traistă-n băţ, scobora la vale pe poteca strâmtă.

— Bună ziua şi cale bună, prietene, zisei eu când fu în dreptul meu.

— Mulţumim dumilorvoastre, domnişorule, răspunse el uitându-se cam sfios la mine.

— Da ce ai în traistă?

— Ia, vreo doi chitici de păstrăv, să iertaţi, îngăimă el luându-şi căciula din cap.

— Şi-i aduci de departe?

— Tocmai de pe Asău, domnişorule.

— Şi unde-i duci?

— Apoi, dă, unde putem şi noi; ia, mai prindem şi noi câte o para, două, pentru cele nevoi.

— Vasăzică ţi-s de vânzare?... ia să-i văd. Şi românul scoase din traistă vreo zece păstrăvi, tot unul şi unul de mari.

— Ce să-ţi dau pe ei? Şi fiindcă o manta lungă şi o pălărie mare ieftineşte de multe ori marfa în pădure:

— Apoi, dă, domnişorule, cât v-a lăsa inima...

— Nu; cât ceri? Românul se uită lung la mine...

— Ia, vreun leu de parale, dacă vi-i cu voia dumilorvoastre. Scosei doi lei şi-i dădui românului, care rămase nedumerit.

— Acuma, fă cumva, te rog, şi mi-i înşiră pe-o smicea, ca să-i pot duce.

Românul scoase iute un briceag, tăie o crenguţă subţire de brad, o curăţi, o ascuţi la un capăt şi-mi înşiră păstrăvii pe ea, vârândule-o prin urechi la fiecare.

— Apoi, foarte mulţumesc şi mergi sănătos, prietene, zisei eu, dând călcâie Pisicuţei la deal.

— Să mergeţi sănătoşi şi foarte mulţumim, răspunse românul plecând la vale.

Şi mergeam ducându-mi prânzul înşirat pe nuia. Când soarele fu la amiază, chibzuii un loc în pădure mai la o parte şi-i aşezai lagărul meu de zi. Cu prilejul acesta, mă încredinţai că nu eram tocmai lipsit de oarecare talente culinare... înjghebai iute un foc mare, spintecai şi curăţii păstrăvii pe din lăuntru, îi înşirai pe o ţiglă cât toate zilele de lungă şi, în mai puţin de jumătate de ceas, prânzul meu fu gata; scosei nişte pâine uscată ce mai rămăsese în desagi — sarea şi piperul nu-mi lipseau— şi, peste altă jumătate de ceas, mai leneş decât un derviş şi mai moale decât un boa-constrictor, stăteam lungit la umbră, cu capul pe desagi... E aşa de uşor să fii fericit!... cu condiţia numai ca să nu schimbi înţeleapta ta nebunie pe nebuna înţelepciune a celor cuminţi.

Toate ca toate, dar încotro apuci când poteca se desface înaintea ta ca o caracatiţă cu picioarele împrăştiate pretutindeni sub desişul pădurii, şi, mai cu seamă, ce te faci când soarele, prea grăbit parcă, se pleacă la vale, dincolo de piscurile munţilor dimpotrivă şi te lasă în voia umbrelor, care dau chioare peste tine?... Mă oprii la o răspântie, pe un gheb al muntelui şi, după o scurtă chibzuire, apucai la vale, pe una din poteci, care mi se păru mai umblată. Nu înnoptase încă de tot, când întâmplarea mă scoase mai la limpeziş şi norocul mă făcu să dau peste o aşezare omenească, despre care nu-ţi puteai, deocamdată, da cu socoteala cam ce ar căuta şi ce rost ar avea pe locurile acelea... O casă mică, cu înfăţişare destul de curată pe dinafară, cu prispă pe dinainte, acoperită cu scânduri, împrejmuită cu un gard de răzlogi şi, în ograda strâmtă, pe cât puteai deosebi prin umbră, câteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba şi nişte tufe mai mari la o parte, care puteau prea bine să fie de cartofi. Şi fiindcă dinlăuntru licărea prin fereastra jumătate de sticlă, jumătate de hârtie, o lumină slabă spre afară, descălecai şi începui a bate cu pumnul într-un răzlog al gardului, care se cutremură şi răsună a sec. Uşa casei se deschise şi, pe fundul de lumină slabă al privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei.

— Da cine-i acolo?... Cine bate? întrebă ca de departe cu un glas stins, care totuşi se silea să fie ascuţit şi înţepat.

— Cine să fie?... Ia eu, om bun, dragă jupâneasă; am rătăcit drumul şi m-a apucat noaptea aici; te rog să mă primeşti să mân la dumneata până dimineaţă.

Şi fiindcă femeia păru că stă pe gânduri:

— Da, ia poftim, te rog, mai încoace, adăugai eu. Femeia veni lângă gardul nu tocmai nalt şi, fără să zică nimic, mi se uita în faţă de aproape, lung şi cercetător; apoi ridică în sus un cerc de gânj, ce îmbrăţişa doi pari alăturaţi ai gardului de răzlogi, şi împinse în lături şi târâiş o poartă lungă, tot de răzlogi.

— Bună vremea şi bine-am găsit, zisei eu intrând pe poartă cu Pisicuţa de dârlogi.

— Mulţumim d-voastră, răspunse ea dând poarta la loc, numai nu prea avem loc de mas, adăugă ea venind în urma mea.

— Pentru oameni buni este loc, dragă jupâneasă, şi într-o găoace de nucă: vorba e să trecem noaptea cum om putea.

Luai şaua şi desagii din spatele Pisicuţei şi le pusei pe prispă; iar pe ea o legai, deocamdată, de un răzlog al gardului.

Când intrai în casă, mă încredinţai că, în adevăr, loc de mas nu prea era... Toată lungimea peretelui din fund, dacă lungime s-ar fi putut numi, era prinsă de o laviţă îngustă, care-şi arăta pe alocurea goliciunea-i unsuroasă de sub spărturile largi ale unui lăvicer vechi, cu care, chipurile, era acoperită; după uşă o cofă cu apă; de la marginea de deasupra a ferestrei până la încheietura dinspre uşă a peretelui, o scândură scurtă, scorojită şi îngustă se cumpănea, în chip de poliţă, pe două cuie lungi de lemn; pe poliţă, câteva hârburi vechi şi afumate, iar printre hârburi, fărmături uscate de mămăligă oacheşă; în colţul dimpotrivă şi sprijinit pe un pop de brad, se ridica un horn mic cu vatră rece, pustie şi fără cenuşă, iar pe vatră clipea, mijind, un capăt de lumânare de seu într-un poponeţ de lut...

Ş-atâta tot. Iar când întorsei privirea, ca să fac mai de aproape, şi la lumina poponeţului, catagrafia mai amănunţită a gazdei mele... mă lovi ameţeala... Ce voiţi? M-am simţit întotdeauna răsturnat cu picioarele-n sus când am auzit un clapon cântând cucoşeşte sau am văzut o femeie cu musteţi...

"Nu mai încape îndoială, cugetam eu, că Natura, în iuţeala zămislirii, se zăpăceşte şi ea câteodată... Altfel cum s-ar putea tălmăci că se găsesc pe lumea aceasta bărbaţi spâni şi femei cu musteţi?"

Aşadar, gazda mea avea musteţi... şi când zic aceasta, înţeleg două şfichiuri de păr sure şi lungi, care se prelingeau în jos de pe amândouă laturile buzei de deasupra; ceea ce, în alte împrejurări, s-ar fi putut numi faţă era, de astă dată, o alcătuire împoncişată de ciolane, peste pudoarea cărora sta aşternut un săftian galben, cum îl apucase vremea; boţit pe alocurea sau întins până la lustru, când îl înţepa pe dedesubt vreun ciolan mai ascuţit... Şi nu ştiu cine să fi fost tras în lături de cele două şfichiuri de musteţi ca de cele două băieri ale unei pungi, de strânsese aşa de ascuţit şi în creţi aşa de mulţi şi de mărunţi gura rotundă şi în formă de smochină zbârcită a gazdei mele... de sub o cârpă murdară şi sucită pe cap, ţâşnea în toate părţile păru-i aspru, sur şi speriat; de sub streşina întunecoasă şi pustie a sprâncenelor şi de amândouă laturile de deasupra ale unui nas scorojit de vechime, licăreau adânc şi tremurător ochii ei mici, rotunzi şi slab însufleţiţi de o lumină umedă, stoarsă şi spălăcită... Şi de n-ar fi fost decât numai o pişcătură de babă, numai cât o şchioapă de înaltă, ai fi zis că duce în cârcă jumătate din globul pământesc... Aşa de mare şi de rotund era ghebul din spatele ei!...

— Şi stai singură, mătuşă, în pustietatea asta? o întrebai eu.

— Ba nu, dragu mamei, stau cu hică-mea şi cu Gligori. Înţelesei că Gligori trebuia să fi fost feciorul ei.

— Apoi nu văd pe nici unul; sunt duşi undeva?

— Gligori-i dus de azi-dimineaţă pin pădure, că-i pădurar; hicămea trebuie să hie şi ea pe-aici, dacă nu s-a hi culcat pe-afară, pe undeva.

Ar fi urmat deci să mân singur, cu baba-n casă... Şi aş fi făcut aceasta cu atât mai bucuros, cu cât pentru întâia oară în viaţă mi se înfăţişa prilejul de a mânea între aceiaşi pereţi cu... Mama Pădurii... Decât laviţa era aşa de scurtă şi de îngustă, lăvicerul de pe ea aşa de spart şi de plin cu bănuieli; pe jos, modâlcile uscate de glod aşa de dese şi de tari; pe sub coşcoviturile de pe pereţi atâtea legiuni de ploşniţe autohtone trebuia să fi mişuit!...

— Apoi, bine, mătuşă dragă, zisei eu, în sfârşit, de mas om face ce-om face; vorba e cum o scoţi la capăt când ţi-i foame la vremea asta...?

Trebuie să mărturisesc în treacăt şi nu spre cea mai mare glorie a mea, că, la drum, umbra mea se ţine nu se ţine de mine, dar foamea nu mă slăbeşte, cum nu-l slăbeşte pe crocodil... Şi, mai cu seamă, să mă culc flămând?... O! aceasta n-aş fi făcut-o nici în ruptul capului, de-aş fi ştiut că-mi rod baba şi rămân fără gazdă...

— Nu cumva ţi se întâmplă, adăugai eu, ceva de-ale mâncării la îndemână, măcar cât de cât? Nu degeaba, bineînţeles.

— Vai de mine, dragu mamei, d-apoi ce să-ţi deie mama să mănânci? Ia, Gligori când ne-aduce de pe unde umblă el, mai îmbucăm şi noi câte ceva.

— Bine, da vreo mână de făină, vreun cartof, vreo ceapă, ceva, nu găseşti d-ta pe nicăieri, mătuşă dragă?

Şi scărpinându-şi drept în creştetul capului cârpa, pe care o mai suci o bucată:

— Dă... ba aşa, îngăimă ea cu glas trăgănat, poate tot s-a găsi ceva; numai dacă te-i mulţumi, dragu mamei.

— Da m-oi mulţumi, mătuşă, cu ce-a fi, numai să fie. Se întoarse, se înălţă pe vârful degetelor şi, întinzând după horn o mână uscată şi lungă, trase afară o legătură ce părea a fi cu făină şi o puse pe vatră; apoi ieşind în uşă:

— Fă Aniţo, făăăă... Hei! n-auzi, Aniţoooo!... începu ea să strige cu un glas de pânză nouă şi sclivisită, ce parcă s-ar rupe pârâind.

O pauză, şi de nicăieri nici un răspuns.

— Fă Aniţoooo!... — pauză — dare-ar boala-n tine! Iar te-ai pus cu găinile la dughit... mânca-te-ar lupchii să te mănânce!...

Nici un răspuns. Baba scoborî pragul şi dispăru. Peste câteva minute, se întoarse şi intră înlăuntru; iar în urmă, şi priponită parcă de ghebul ei prin firul subţire şi nevăzut al unui fluid magnetic, privazul îngust al uşii se umplu cu un fel de dihanie, căreia cu greu i-ai fi putut hotărî un loc pe scara lungă a vieţuitoarelor... Ceea ce baba înţelegea sub numele mângâios de "hică-mea" era, de astă dată, un soi de Quasimodo de gen femeiesc, pentru alcătuirea căruia natura sleise, cu dărnicie, toate comorile sale de monstruozităţi... Astfel, între nişte umere largi şi fără nici o înclinare în jos, lipise, fără mijlocirea gâtului, un cap cât o stamboală de mare sau, mai bine zis, o claie de păr negru, aspru şi încâlcit la un loc cu paiele murdare şi gălbii ale strohului cald, din care chiar atunci se părea că ieşise; pe aceeaşi linie cu bolta frunţii înguste şi sub cele două arcuri negre ale unor sprâncene stufoase, zvârlise, ca cu mistria şi la întâmplare, două priviri albicioase şi holbate, din care o încremenire hipnotică stinsese parcă orice lumină; nasul, tupilat şi cu pântecele la pământ, îşi ridica în aer numai nările sale imense şi largi, deasupra unei guri spintecate până la urechi; iar de sub buzele-i groase, veştede, cărnoase şi răsfrânte una-n sus şi alta-n jos, înaintau spre afară două raghile rare de dinţi ruginiţi; câineştii, mai îndrăzneţi, încălecaseră peste amândouă încheieturile umede şi lucitoare ale buzei dedesubt; pe dreapta şi de sub barbă, atârna greu şi noduros, până în josul sânului, o traistă vie de piele caldă cu pete galbene, vinete şi roşii... Şi de n-ai fi ştiut că aceea e o guşă, ai fi zis că duce în braţe un copil schilod şi neisprăvit.

Înţelege deci oricine că nu suferii pe Aniţa să se amestece în bucătăria mea; singur, aşadar, rasei de pe ceaun rămăşiţele de coajă uscată ale unei vechi mămăligi, singur mi-l clătii cu apă şi singur mi-l aşezai pe cei câţiva bolovani înşiruiţi, ca pirostrii, în jurul unui foc, aţâţat afară de Aniţa; iar când apa începu a fierbe, tot singur aruncai în ceaun pumnul de făină ce aveam la îndemână, singur curăţii şi tăiai în felii subţiri câţiva cartofi şi o ceapă, ba, dacă nu mă înşel, tot singur hăcuii pe palmă câteva fire de mărar şi le aruncai pe toate în apa care clocotea umflată cu făină cu tot... Şi de multe ori stau şi eu şi mă gândesc cum de-şi greşeşte cineva menirea câteodată ! !... Unde-aş fi eu astăzi de mă făceam bucătar!... Iar când răsturnai, pe nişte foi late de brustur, mămăliga mea heteroclită şi începui a cărăbăni din ea cu o foame de lup, mă încredinţai că pot exista descoperiri şi mai mari decât ale lui Kepler sau Copernic... Mâncai şi, în loc să-mi spăl mâinile, frecai, după legea artei, palmă de palmă, iar mămăliga lipită de ele căzu, cernându-se în ciuciuleţi uscaţi şi mici, ca un fel de libaţiune postumă pentru zeităţile flămânde ale pădurii!...

Până ce baba şi cu Aniţa să mai trebăluiască nu ştiu ce, dădui ocol casei spre a chibzui un loc mai potrivit pentru cvartirul meu de noapte şi, spre marea mea bucurie, descoperii dindos şi la lumina unui chibrit o poiată de scânduri plină cu fân, bine închisă de toate părţile, afară de uşa care stătea în lături.

"Sententia compos voti!..."  ar fi strigat cu entuziasm Horaţiu, dacă şi el ar fi avut ca mine prilejul fericit de a fi cal pentru o singură noapte măcar.

Cu greu, nu e vorbă, dar înduplecai în cele din urmă pe baba mea să-mi îngăduie de a mânea peste noapte în poiata ei cu fân...

Ba că am să-i împrăştii fânul, ba că Pisicuţa are să-i mănânce fânul, ba că am să arunc, cine ştie cum, vreun chibrit în fân şi o să-i dau foc casei, ba că ce-are să zică Gligori, când s-a întoarce şi-a auzi...

— Ian ascultă, mătuşă dragă, zisei eu, tăind scurt scânciturile babei mele, mai întâi de toate o să-ţi plătesc orice stricăciune şi pagubă ţi-aş face în fânul d-tale. Cât despre Gligori să-i spui că a trecut silvicultorul pe-aici şi că a mas peste noapte în poiata lui cu fân; acum înţelegi?...

— Da... 'neata... eşti?...

— Ei da! Eu sunt mai mare peste păduri, altfel ce crezi d-ta c-aş căuta eu pe-aici?...

— Apoi atuncea mâi, mamă, unde vrei şi să ne iertaţi, că, dă, noi nu ştim...

— Nu face nimica, mătuşă dragă.

— D-apoi n-o să avem ce să vă dăm de aşternut...

— Nu te supăra cu nimica, mătuşă dragă, am tot ce-mi trebuie; du-te de te culcă. Culmea dorinţei (Horaţiu , Arta poetică) (trad. autorului).

Baba intră în casă şi trase uşa după dânsa. Aniţa rămase afară şi se pierdu în noapte, eu umflai şaua şi desagii şi intrai în poiată cu Pisicuţa de căpăstru...

Aprinsei, în loc de lampă, fitilul cu benzină al unei mici chibritelniţi de buzunar, legai pe Pisicuţa într-un colţ al poieţii, îi aruncai dinainte un braţ bun de fân, închisei şi înţepenii uşa pe dinăuntru cu un par zdravăn, pusei şaua în loc de pernă şi, înfăşurat în manta, mă trântii spre odihnă în fânul moale şi adânc.

Stinsei lumina. Cât voi fi dormit nu ştiu, destul că, într-un târziu, mă deşteptai, sau cam aşa ceva mi se păru că se întâmplase cu mine... Ştiu eu?... Poate că nu sfârşisem de visat încă vreun vis îndărătnic, ce ţinea mortiş la întregimea sa şi-şi mâna deci fără sfială fantasmagoria lui peste hotarele pipăite şi aievea ale treziei mele... Se poate!... Mai ştii?... Oricum, însă auzeam sau mi se părea că aud, cel puţin, acum din înaltul cerului, acum din adâncul pământului, acum pe aproape, acum de departe, o muzică, o orchestră, o fanfară... Mă ridicai într-un cot prin întuneric şi ascultai... Da! o instrumentaţie bizară din concertul căreia nu lipsea nici piculina, nici oboiul, nici trâmbiţa, nici flighehornul, nici contrabasul, nici ocarina, nici flautul, nici doba cea mare şi mai cu seamă cimpoiul, care acum se umfla cu ţipăt înalt de trişcă crăpată, acum se dezumfla cu fosăit de gâscă sau de cucuveică ce doarme sub o streşină de biserică... Şi nici într-un chip nu puteam prinde cu urechea depărtarea de la care venea această bizară orchestraţie wagneriană... Poate că visam încă... mă pipăii, mă scuturai cu amândouă degetele cele mici în fundul urechilor, ba mi se pare că-mi arsei şi o palmă prin întuneric... Unde!... Eram deştept după toate regulile!... şi cu toate acestea fantastica simfonie, mânată când încoace, când încolo, de lunecarea nestatornică a unor valuri de vânt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz... Sau poate... Dar ce să caute pe locurile acestea şi la vremea asta vreo oaste cu muzica-n frunte?... Dar dacă?... Şi în închipuirea mea cuprinsă de groază, mi se părea că văd pe babă cu botul mult mai ascuţit, cu părul mult mai speriat, cu musteţile mult mai lungi şi cu doi cărbuni aprinşi în loc de ochi, cum, sub lumina roşiatică şi fioroasă a lunii, diriguieşte, cu o vargă de alun, un taraf negru de duhuri necurate... Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieţii... Să aprind chibritelniţa?... Ar fi fost lucru necugetat: ştiu eu ce putea să fi fost afară?... Bâjbâind şi tiptil, mă apropiai de uşă, lipii urechea şi ascultai... Sus în aer ţipa o trâmbiţă cu sunet rupt, în podul poieţii răsuna o darabană, dinspre pădure sufla un cimpoi cu toate triştile sale, la stânga ciripea o piculină, sub picioarele mele fosăia ceva repede, greu şi înăduşit... Căutai să mă acăţ de ceva, ca să mă sui mai sus... Nu găsii nimic... Îmi veni ameţeală... Nu ştiu ce făcui, dar făcui ceva... poate că-mi făcui cruce... poate... ştiu atâta că mă trezii în mână cu chibritelniţa aprinsă... "Alea jacta est"... Smuncii parul, deschisei uşa şi ieşii afară... Şi cred că, în clipa aceea, omenirea numără un erou mai mult... Şi iar ascultai, întro mână cu chibritelniţa şi în cealaltă cu degetul pe trăgătoarea revolverului... Fanfara se depărtă şi, din concertul infernal, cel mult dacă mai străbătea până la mine, de peste întunericul pădurilor, bâzâitul depărtat şi nehotărât al cimpoiului... Tot nedumerit, dar cel puţin mai liniştit intrai în poiată... N-apucai bine să pun mâna pe uşă şi s-o închid, şi fanfara începu de pretutindeni mai îndrăcit... O răzvrătire se produse în toată fiinţa mea şi furia luă locul fricii... eram pe punctul de a descărca în toate părţile cele şase focuri ale revolverului meu, când zăpăceala mişcărilor mele, privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scânduri din susul peretelui dimpotrivă... Poiata era despărţită în două şi, pentru o clipă, cel puţin, mi se păru că pe spărtură izvorăşte diabolica fanfară până la mine! Iute îngrămădii fân peste fân, Pelionul peste Ossa, mă suii, mă acăţai, mă înălţai şi ajunsei la spărtură... Înaintai chibritelniţa şi vârâi capul... Privii în lături... Zarurile au fost aruncate.

privii în jos... Şi acum mă mir că n-am rămas petrificat: silită de căldura culcuşului său de paie şi fără teamă de privirile oarbe şi discrete ale nopţii, fără grijă şi cu faţa-n sus, dormea... Aniţa; şi... Şi mă mir şi acuma că n-am rămas petrificat... iar din guşa ei cu umflări şi dezumflări ritmice, izvora infernala fanfară...

— Ptiu!... ucigă-te crucea!... Retrăsei din spărtură capul cu chibritelniţă cu tot şi mă culcai din nou, dar nu mai putui adormi.

Dimineaţă, până-n ziuă, dădui babei ce dădui şi apucai la vale pe poteca din pădure.

"Hm! Ş-apoi să mai zică cineva că istoria cu capul Meduzei e o poveste!..."

Fără voie întorsei capul şi privii îndărăt... nu mă urmărea nimeni.