Spre Nichit

... A doua zi, dimineaţă, când porţile ce străjuiau intrarea din câmp în ograda Floricăi se închiseră, scrâşnind în urma mea cu neunse şi hrentuite încheieturi de fier ruginit, mi se păru că ceva ascuţit mă înţeapă în suflet, sau ceva greu şi înalt îmi cade pe spate, şi că răsuna a sec din lumea aceasta tocmai în lumea cealaltă!...

Şi cum măsuram eu sau, mai bine zis, cum măsura Pisicuţa, la gebea, drumul plin de colb, de pe care soarele, de o suliţă înalt pe ceruri, nu sorbise încă umezeala dimineţii, toate lucrurile, sub ochii mei, luau înfăţişările aiurite din lumea cealaltă. Soarele, ce plutea în albastrul adânc şi păienjenit de ceaţă al bolţilor cereşti, se uita parcă chiorâş la mine cu înţepenirea lucie şi sticloasă a unui ochi de mort înfipt şi încremenit în umbra depărtată a orbitei sale vinete şi reci; arborii rari de pe marginea drumului, în neclintita lor însufleţire, trimiteau parcă din înălţime, cu şoapte de frunze şi de vânt, ultimul "rămas bun" celui ce călca pentru cea din urmă oară hotarele aşezate între cele două lumi; adierile răcoroase şi uşoare din răsărit îmi atingeau faţa şi treceau pe fruntea mea ca fâlfâitul rece şi fioros de aripi fantastice ale unui stol de lilieci cu zbor negru, iute şi tăcut; florile câmpului mă priveau ca atâţia ochi roşii ai duhurilor pustiului. Pisicuţa, străbătând parcă drumul înalt al celor nouă vămi, mi se părea că merge pe o cale îngustă numai cât o muchie de cuţit şi, hipnotizat de eterna legănare a pasului ei, aşteptam pe fiece minut să mă prăbuşesc în noianul gol şi fără fund de sub picioarele mele... Fiinţa mea se topise, se idealizase şi, ca un fir de aţă fără sfârşit, mi se părea că sufletul meu se deapănă lung în urma mea...

"Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor!... cugetam eu mergând la gebea. Pentru ce, adică, cel ce te-a plăsmuit a mai înveninat atomul nimicniciei tale cu năzuinţe vecine cu nebunia?... Şi dacă, din noroiul în care te-a înmormântat până la gât, ţi-a îngăduit să ridici capul şi să îndrepţi, arare, ochii tăi spre ceruri, pentru ce, lângă o clipă de sublim, a aşezat o eternitate de ridicol? Pentru ce, cu descântece şi cu vrăji dumnezeieşti, să se sape prăpăstii fără fund şi fără de margini între două sărutări; şi pentru ce, încă, între două inimi îndrăgostite, să se ridice, ca un zid de oţel, o ieftină formulă sacramentală? Şi, mai la urmă, pentru ce?..."

Întorsei capul şi privii îndărăt... Prin cerdacul larg din faţă, stăpâna de casă nu mai trebăluia nimic... În haină albă de dimineaţă şi cu capul slobod învăluit în o grimea tot albă cu ţurţuri mici de mărgele roşii pe margine, făcuse unghi drept din braţu-i alb, rotund şi gol până la cot; cu palma-i diafană pusese despre soare o mică perdea trandafirie privirii; cu celălalt braţ, săpat în marmură vie, stătea rezemată de balustrada cafenie a cerdacului şi, nemişcată, privea în zarea depărtată a drumului... O mai frumoasă cariatidă nu se putea închipui... Şi din soare nici o rază nu se mai desprinse, şi de pe ceruri nici o stea nu se mai mistui... Cel mult dacă depărtarea sorbea treptat în adâncurile sale chipul alb al Floricicăi, desprins încă de pe zare şi încremenit în aureola de lumină ţesută în jurul ei de razele de aur în pulbere ale soarelui curat de dimineaţă... Ridicai în aer imensa mea pălărie neagră şi de trei ori o închinai, ca pe un steag cernit, înspre apus... Din cerdacul larg din faţă fâlfâi ca răspuns şi de trei ori se închină spre răsărit, cu nestatornice forme de vânt, faldurii molatici şi roşii ai unei batiste subţiri... şi depărtarea smulse soarelui o rază şi golul înghiţi cerului o stea... Iar între apus şi răsărit, o adâncă mare de întuneric se lăţi... Dincolo de marginile răsăritene ale acestei mări, se întindea taina nesfârşită a lumii celeilalte...

"Sărmane om, sărmane lut netrebnic şi pieritor! cugetam eu, legănându-mă la gebea prin lumea subţire a umbrelor. Pentru ce adică?..."

Şi drumul de sub copitele Pisicuţei răsună a sec şi a hodorogit... Intrasem pe un pod ce tăia de-a curmezişul peste Bistriţa. Nu ştiam nici ce pod era acesta şi nici încotro ducea. Deoarece însă marşrutul îl lăsasem cu totul pe seama Pisicuţei, nu căutai să mă dezmeticesc unde mă aflu; mă mulţumii doar să opresc la mijlocul podului statua mea ecuestră şi, din aerul înalt, să-mi las şi gândul şi privirea să lunece un minut pe cursul fugător al undelor... Şi dacă niciodată n-ai avut fie bărbăţia, fie fantezia de a-ţi scutura de pe suflet şi de pe inimă prostiile omeneşti, după cum un arbore, la suflarea vântului, îşi scutură foile sale netrebnice şi seci, atuncea, desigur că n-ai rămas, întotdeauna, decât ceea ce eşti: o păcătoasă "fiinţă superioară", un nemernic "împărat al Făpturii"... Şi nu te-ai simţit, prin urmare, nici topindu-te sub o rază de soare sau o mângâiere de vânt, nu te-ai putut nici întrupa în norul alb, ce pluteşte pe înalte şi albastre aripi de văzduh... Nu te-ai simţit, cu alte cuvinte, o clipă măcar, trup din trupul şi suflet din sufletul larg al naturii!... A sta suspendat în aer şi neclintit deasupra unui curs de apă, ce lunecă grăbit sub picioarele tale, a porunci, cu puterea voinţei tale, gândului să-ţi încremenească în suflet şi sângelui să-ţi îngheţe în vine, a opri în sânul tău bătăile pripite ale ceasornicului inconştient, ce-ţi socoteşte neîndurat clipele scurte ale vieţii, a te preface în cremene însufleţită sau în fiinţă de cremene, a pricepe cu simţul potenţiat al urechii tale susurul colosal şi nehotărât al imensului curs de viaţă ce însufleţeşte vinele lucrurilor, a sta tu singur neclintit în universala lunecare a totului către nesfârşit...

"Cât e de dulce, cugetam eu, să ai, din când în când, câte un minut, măcar, de sublimă nebunie!"