Singur

— Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; şi de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; şi, mai ales, cum nu cunoaşteţi d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciţi, că potecile se taie şi se-ncrucişează între ele, de nu le mai dai de capăt.

— Cu-atâta mai bine, părinte Ghermănuţă, îi răspunsesem eu încălecând, că doar n-am plecat de-acasă cu gândul să merg pe drum bătut şi nici n-am făcut învoială cu stihiile ca să-şi ieie căciula dinaintea mea; treaba potecilor, să se taie şi să se încrucişeze între ele cât or pofti; şi treaba luminii, să se primenească, dac-o gâdilentre spate.

— C-apoi drept ţi-oi spune, domnule, că chisnovat om mai eşti. De eram sau nu chisnovat, treaba părintelui Ghermănuţă; iar de nu-mi păsa de încrucişatul potecilor şi de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Şi cum să nu fi fost treaba mea, când, mai ales, desagii mei se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră şi-şi recăpătaseră din nou vechea şi îmbelşugata lor rotunjime... Pentru leafa pe câteva luni înainte, părintele Ghermănuţă îngrămădise, pe fundul unuia dintr-înşii, foi late de podbal rotund, pe care stăteau aşternute şi mumificate, după cum pe fiecare aici le apucase vremea şi le încremenise fierbinţeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpăţânoase şi de boişteni cu ochii holbaţi. O legătură cu felii de pere şi de mere zvântate la soare, mai pântecoasă decât un egumen, ţinea cumpănă, în celălalt desag, zglăvoacelor şi boiştenilor dimpotrivă; şi, tot pentru cumpăneală, împărţise părintele Ghermănuţă, de o parte şi de alta, ouăle răscoapte de la găinile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalâcul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecându-se între ele, tuşeau în cor şi în cadenţă, bătând parcă tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Pisicuţa, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din când în când şi împungea cu botul în desagi, ca şi cum ar fi voit să pună nucile la ascultare; nucile însă, ca şi cum i-ar fi făcut în ciudă, tuşeau mai tare şi ţipau mai ascuţit. Iar de cumva se oprea în loc şi se scutura, voind să arunce cât colo acel bucluc de la spatele sale, nucile ţipau şi mai ascuţit şi făceau o gălăgie infernală; şi astfel Pisicuţa, neputincioasă şi deznădăjduită, după ce stătea un minut pe gânduri, îşi relua, indignată, gebeaua întreruptă, iar nucile, scoborând glasul, tuşeau în cor şi în cadenţă şi băteau înainte, vesele parcă, tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Vreo trei pâini cu gingini aspre şi un şip de rachiu călugăresc, cu îngrijire astupat şi pus la loc mai de fereală, alcătuiau, cu îndestulare şi prisosinţă, proviantul de drum al pribegiei mele.

— Iaca, domnule, mai zise părintele Ghermănuţă, vârându-mi şi o secure în desagi, iaca, poate să aveţi nevoie de tăiat vreun lemn pentru foc ori pentru altăceva... Nu ştii cum vine vremea în pădure; când pleci la drum, nu-i rău să te îngrijeşti de toate...

Bietul părinte Ghermănuţă!... Ar fi fost în stare să-mi dea şi rasa din spate... Atâta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp aşa de scurt!...

— Foarte mulţumesc, părinte Ghermănuţă, foarte mulţumesc, mai rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine, zisesem eu, dând călcâie Pisicuţei.

— Să mergeţi sănătoşi şi Domnul să vă aibă în paza sa, încheiese părintele Ghermănuţă, închinându-se până la pământ şi ridicând mecaniceşte dreapta spre comănac, ca şi cum ar fi voit să-şi ieie căciula din cap.

Şi legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam, odată cu zorile, spre tăriile dimpotrivă ale munţilor din miazăzi.

Iar când, din depărtare ca de-o bătaie de puşcă, întorsei capul şi mă uitai îndărăt, zării pe părintele Ghermănuţă în poarta schitului, stând încă neclintit şi uitându-se cu jind în urma mea; apoi, cenuşiu şi mărunt cum era, se topi în zarea cenuşie a depărtării...

Mergeam singur şi tăcut. Respiraţia aburoasă şi nemărginită a nopţii aruncase un linţoliu subţire şi străveziu de neguri albe peste pârăul care, tremurând parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit şi, ca o îngustă năframă întinsă pe lungul nesfârşit al văii largi, îşi pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului...

Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adâncurile albastre ale văzduhului, ca nişte iuţi şi trecătoare gânduri amare ce ar fi umbrit în răstimpuri ochiul nemărginit şi limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviţi cu lumină pe margini, lunecau molatic şi tăcut pe depărtate şi nesimţite adieri de vânturi... Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire şi florile răzleţe care însufleţeau întinderea cu multe feţe a prundişului mort, sfioase şi nemişcate, îşi înclinau spre pământ fruntea lor strălucită, sub greutatea scânteietoare a bobiţelor de rouă... Ai fi zis că fecioarele îşi plecau cu evlavie spre închinare, în templul sfânt al Naturii, capul lor virginal în faţa Celui-Atotputernic...

Iar spre tăriile cerului înalt, ca şi atâtea făclii aprinse de făptură în cinstea Ziditorului său, se ridicau, drepte şi neclintite, vârfurile ascuţite ale brazilor, poleite de întâile raze ale soarelui curat şi rece...

Şi glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte şi netulburate, ca şi o cântare umilită de laudă, izvorâtă din adâncul inimii neprihănit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără de hotare a Celui-Preaînalt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească şi, rezemat pe cunoştinţele geografice ale Pisicuţei, urcam în pas de voie şi fără grijă suişul când mai repede, când mai trăgănat al câte unei poteci, ce-şi furişa şerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor... N-am fost niciodată grozav de tare în ştiinţa gromolnicelor şi nici în a mâinii lui Damaschin; şi putea, prin urmare, lumina să se primenească, fără ştirea mea, oricât ar fi poftit şi, tot fără ştirea mea, să-şi încrunte cerurile sprânceana şi să-şi verse urgia lor asupra capului meu... Ceea ce însă începea să se adeverească erau potecile, care — după spusa părintelui Ghermănuţă — se încrucişau şi se tăiau între ele, de nu le mai dădeai de capăt...

Şi, deşi în împrejurări grele filozofia nu m-a părăsit, cu alte cuvinte, deşi eram încredinţat că şi potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau să aibă mai la urmă un capăt şi un sfârşit, totuşi o nemărginită şi neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele, cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie şi de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ş-apoi deodată, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat capul, se curma, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş încâlcit şi întunecos al pădurilor...

Ce să faci în asemenea împrejurări?... Stai nedumerit şi, cel mult, dacă-ţi este îngăduit să doreşti de a te afla şi tu sub pielea biblică a vreunui profet, spre a-ţi fi şi ţie dat să pui soarelui mâna la piept, să-l ţintuieşti în loc pe ceruri şi să-l îndatoreşti de a nu se mişca un pas mai mult, pănă ce nu vei fi găsit o potecă cinstită şi fără viclenie în suflet, care să te scoată cu ziua la vreun limpeziş.

Astfel mă socotii foarte jignit de părtinirea dreptăţii cereşti, care hărăzeşte darurile atotputerniciei sale numai celor aleşi... Dar, în sfârşit, ceva trebuia să fac, şi făcui! mă lăsai la pronia întâmplării, un fel de zeitate oarbă, dar care vede mult mai bine decât zeităţile cu ochi şi cu care totdeauna m-am înţeles ca şi cu un vechi şi credincios prieten...

Mulţumită deci acestei zeităţi prielnice mie, mă trezii peste puţin cu Pisicuţă cu tot în inima unor codri de două ori seculari, de unde orice urmă de potecă aproape dispăruse de sub copitele Pisicuţei...

Descălecai să odihnesc... Şi de unde mă aşteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului şi ai singurătăţii să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o linişte senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse fiinţa mea întreagă... O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde şi că mi se ridică de pe suflet şi de pe inima mea care, uşurată ca de sub lanţurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simţiri străine de dânsa până atunci... Şi de ce n-ar fi fost aşa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet şi de pe inimă grijile cicălitoare şi ridicole ale vieţii de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ştersese, ca prin descântec, priveliştea deşănţată şi vrednică de milă a nemerniciei şi stricăciunii omeneşti? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să ţip, să mă mişc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile şi după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute şi solemne a singurătăţii şi a pustiului? Mi se părea că firea întreagă, de la ţânţar şi pân'la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârşie divină eram numai eu în ceasul acela!

Încălecai şi începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă... Pisicuţa se opintea din greu şi răsufla des... Deodată se opri, ca trăsnită, din mers şi eu tresării ca deşteptat fără de veste din somn. O stâncă ameţitor de înaltă şi dreaptă ca un perete căzuse parcă năprasnic din cer şi tăiase capul drumului pe care urcam la deal... Iar în timp ce eu mă scărpinam, de ciudă, în creştetul capului şi peste pălărie, Pisicuţa, fiindcă nu se putea scărpina şi ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava şi tot de ciudă scărpina şi ea pământul din care pietre mărunte, măcinându-se şi ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.

Dar, cum nu poţi, cu ciuda şi cu scărpinatul, să îndupleci pe o stâncă făr' de inimă şi făr' de suflet să ţi se dea din drum în lături şi să-ţi deschidă calea mai departe, de aceea şi Pisicuţa şi eu, după o scurtă, dar temeinică chibzuinţă, ne hotărârăm să lăsăm încolo şi ciudă şi scărpinat şi să aşteptăm cu răbdare voile mai blânde ale întâmplării... Ş-apoi era şi timpul. Soarele mai că păşişe peste răscrucile cerului şi foamea, care se învârteşte — se vede — în jurul omului, ca şi soarele în jurul pământului, sosise şi ea drept răscrucile stomacului meu şi, fără îndoială, că şi drept răscrucile stomacului Pisicuţei...

N-aveam dinţii Zgripţuroaicei din poveste şi, prin urmare, nu puteam sfredeli stânca răsărită în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotărâi să mă opresc şi să-mi fac aici zilnicul şi obişnuitul meu popas. Descălecai, dădui jos toată povara din spatele Pisicuţei, îi luai frâul din cap ş-o lăsai slobodă, spre a-şi căuta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, mă hotărâi să fac şi eu... Şi, cum mă uitam în toate părţile, ca să fac mai aproape cunoştinţă cu locul hărăzit mie de întâmplare pentru vremelnicul meu popas, mă încredinţai încă o dată că tot înţelepciunea întâmplării cârmuieşte şi regulează rostul întreg al tuturor lucrurilor...

Dreaptă cum era stânca, de parcă era trasă la cumpănă, avea totuşi jos şi cam la mijloc o scobitură destul de adâncă, în care cineva s-ar fi putut adăposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cât de sus se pierdea creştetul ei acoperit de păduri în adâncul cerului, pe atât, de la faţa potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta şi pe stânga, spre fundul pământului, două prăpăstii cu adâncimi fioroase, pleşuve, aspre şi cu povârnişuri stâncoase, unde zmeurişul lui Dumnezeu creştea în deplina şi netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe lângă proviantul meu de ouă, de zglăvoace şi de nuci, înlesnit mie de părintele Ghermănuţă cu atâta dărnicie, întâmplarea îmi mai punea la îndemână şi zmeura răcoritoare şi îmbălsămată a munţilor săi... Foarte bine! "Dar, mă gândeam eu, unde se află zmeură şi stânci, acolo se ţin şi urşii"; şi, drept vorbind, eroismul meu se simţea cam la strâmtoare, când mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav şi pe patru labe ca să mă întrebe de sănătate, pe mine, care n-aveam decât două!... Şi, într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurişul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările până la mine... Era vântul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a smidului de zmeură, şi poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrâneţe, se legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt... Din închipuire se naşte frica, din judecată bărbăţia... Cea întâi veşnic era cu mine, cea de a doua... mai pe apucate. Totuşi, până ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai târziu, găsii cu cale să-mi aşez în scobitura stâncii tarhatul meu întreg şi să priponesc pe Pisicuţa într-o aşezătură mai largă şi plină cu iarbă înaltă, de pe povârnişul uneia din prăpăstii; căci, de-aş fi lăsat-o slobodă, apoi, fantastică cum era şi iubitoare, ca şi mine, de pribegie, s-ar fi luat după florile ce scânteiau pe nemărginirea prăpastiei, în lumina soarelui de amiază, şi s-ar fi prăbuşit la vale de pe vreuna din nenumăratele muchii de stâncă, ce stăteau ascunse cu viclenie sub adăpostul de umbră netulburată al ierburilor înalte...

... Şi să fi îndrăznit cineva să tăgăduiască că toate cele nouă fericiri nu dăduseră peste mine!... Dezlegai desagii, scosei dintrînşii vestitul meu prosop şi, aşternându-l pe iarbă, la intrarea vremelnicei mele locuinţe, in propatulo , cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degrabă, îl scoborâi la treapta de faţă de masă... Am, câteodată, şi eu toanele mele de lux; decât mi se întâmplă aceasta tocmai atunci când lucrul se potriveşte mai puţin... Iar La vedere.

când mă găsii aşezat turceşte dinaintea îmbelşugatului meu ospăţ cu tot soiul de merinde, mă simţii foarte nenorocit că nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaş de rege sau împărat, care — o dată măcar în viaţa lui — nu s-a învrednicit să mănânce o singură frunză de podbal, cu zglăvoace cu tot, să guste rachiu călugăresc cu mirodenii de inipere şi izmă creaţă, sau cel puţin să se fi lungit într-un cot, fără de grijă, pe iarba verde şi înflorită de pe răscrucile pământului!...

Sfârşii ospăţul meu cu mere zvântate şi cu nuci, adică cu fructe, şi deci după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Strânsei rămăşiţele prânzului în desagi şi vârâi desagii în fundul scobiturii...

Nu ştiu cum, dar mă simţeam parcă "la mine acasă"; şi fiindcă oricine, la casa lui, trebuie să facă şi ceva gospodărie — apoi, în lipsă de covoare de Persia, aşternui pe jos poclada de sub şa, rezemai şaua în chip de pernă lângă unul din pereţii lăturalnici al scobiturii, aninai frâul la intrare, într-o aşchie mai răsărită de stâncă; în alta, şi tot la intrare agăţai mantaua; ba mi se pare că, cu un târş de brad în loc de mătură, făcui şi ceva curăţenie pe dinaintea uşii... Şi dacă stăpâna ar fi fost acasă, aş fi crezut că întâmplarea îndreptase paşii lui Ulise spre peştera zeiţei Calipso... Setea mă cuprinse; scoborâi în zmeurişul din care Pisicuţa nu-şi arăta pe deasupra decât numai vârful urechilor şi, cu zmeură îmbălsămată şi răcoritoare, o astâmpărai şi pe dânsa.

Tăiat în faţă de trufaşa şi imensa stâncă aeriană, încins pe laturi de cele două prăpăstii, ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalţ la ceruri zburând, sau să mă cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindcă nu eram gata încă pentru nici unul din aceste două soiuri de călătorie, amânai pentru mai târziu şi pe una şi pe alta. Rămăsei deci locului; cu alte cuvinte, deşi aş fi putut ieşi din încurcătură într-un chip oarecare, mă hotărâi totuşi să mă folosesc de adăpostul hărăzit mie de pronia întâmplării şi să aştept aici voile mai blânde ale ei. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, dacă jumătate din prorocirile părintelui Ghermănuţă, cea cu potecile, se adeverise, de ce adică nu s-ar fi adeverit şi cealaltă jumătate, cu primenitul luminii? Căci luna, măcar că e lună, dar mai la urmă e tot femeie; şi să te ferească Dumnezeu de primenitul femeilor!... Cu ce mai de nouri groşi şi nestrăbătuţi ochiului iscoditor nu era să astupe şi să zăvorască ea uşile cereşti ale sanctuarului său de misterioasă primeneală!... Câtă apă din văzduhuri nu era să-i toarne sfântul Ilie din cap spre a se la şi a se curăţi de rugina groasă, lăsată de negurile nopţilor pe faţa ei bălaie şi în părul ei blond! Câtă hodorogeală de tunete, ce mai vânzoleală şi trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească!... Câte lumini nu trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-şi cerceta mai cu deamănuntul în ele greşurile chipului său grăsuliu şi sprâncenat!... Şi când te gândeşti că eu întru nimica nu eram vinovat să duc în spate urmările acestei cochetării cereşti!... Aprinsei o ţigară şi mă lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele...

În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munţilor pitici, ce-şi ridicau cu sfială parcă piscurile lor viorii şi văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi uşori şi străvezii, ca o reţea alburie şi subţire de aţă de paingăn, împânzeau imensitatea nemărginirilor deşerte... Albastrul şters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ, iar sub arşiţa covârşitoare a miezului zilei, vântul adormise obosit; frunza codrilor nu se clătina şi tăcerea netulburată îşi întinse pretutindeni neţărmurita ei stăpânire... Inima lucrurilor încetase de a mai bate şi o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea în pieptul uriaş al Naturii... Moartea păşise parcă peste hotarele vieţii şi viaţa se tupilase în adâncurile cele mai dinlăuntru ale firii încremenite... Şi cine ştie câtă filozofie nesărată şi câtă poezie sforăitoare n-aş mai fi făptuit eu cu gândul în faţa amorţitei vieţi universale, dacă pronia cerească nu m-ar fi dăruit cu o nepreţuită însuşire: ori de câte ori mă găsesc în faţa priveliştilor mari ale Naturii liniştite, mă cuprinde numaidecât sau melancolia, sau... somnul, două stări ale persoanei mele, între care niciodată n-am făcut deosebire; căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot aşa somnul e melancolia trupului; şi fiindcă nu-mi era somn, mă hotărâi să rămân melancolic...

Umbra stâncii mele de adăpost înmormântase împrejurările depărtate într-un soi de amurg prea timpuriu, care-şi întindea liniştea sa netulburată până la hotarele luminoase ale zilei ce ardea încă în toată puterea caniculară a razelor soarelui... O suflare de vânt răzleaţă şi molatică, furişându-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziş întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din faţa mea; iar sub mângâierea uşoară şi trecătoare, florile îşi plecară spre pământ fruntea lor drăgălaşă, ca sub farmecul unei sărutări cu dor aşteptate; şi poate că ceea ce strălucea între foile albastre ale uneia din ele era o picătură de rouă sau... poate chiar o lacrimă de bucurie sau de durere... Oare Ziditorul a toată făptura n-a aşezat câte-o scânteie de viaţă şi de simţire în fiece lucru, de la om şi până la firul de nisip?... De ce dar n-ar plânge florile sau nu s-ar tângui cu glasuri de vânt? Şi de ce, încă, n-ar geme râurile cu eterne suspinuri de ape?... Şi era în ceruri atâta strălucire, pe pământ atâta linişte sfântă!...

Un sforăit puternic şi un nechezat ascuţit al Pisicuţei rupse firul melancolic al cugetărilor mele şi mă făcu să sar grăbit şi drept în picioare şi să alerg iute lângă dânsa; poate că simţise ceva... Cercetai cu de-amănuntul împrejurimile... nu era nimic...

Ba cu una, ba cu alta, soarele se plecase simţitor înspre apus, şi întunericul peste curând avea să sosească. Mă pusei deci în cale să-mi iau măsurile pentru siguranţa deplină a popasului meu de noapte, lucru pentru care, de altmintrelea, aveam încă destulă vreme la îndemână... Securea părintelui Ghermănuţă, ajutată de puterea sălbatică a braţelor mele, făcu minuni... În mai puţin decât s-ar crede, pădurile împrejmuitoare zăceau doborâte la pământ!... Şi iarăşi, în mai puţin decât i-ar trece cuiva prin minte, în faţa peşterii mele şi pe întinderea trebuitoare, pădurile desfiinţate se prefăcură într-un val înalt şi nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încâlcite la un loc cu crengile lor. Pari lungi şi deşi, bătuţi până la pământ în mijlocul valului, străjuiau drepţi şi neclintiţi, cu vârfurile lor ascuţite, creasta zburlită a întăriturilor mele; iar între peretele stâncii şi unul din capetele arcuite ale valului meu, lăsai o strâmtă deschizătură, ca loc de intrare şi de ieşire. Apoi târâii înlăuntru un munte întreg de vreascuri şi de uscături, care ar fi fost îndeajuns să hrănească pentru veşnicie focul nestins pe altarele Vestei...

N-aveam chip, n-aveam cu ce, dar într-un par mai înalt aş fi aninat şi clasica înştiinţare, pe care Romulus cu atâtea mii de ani o înfipsese, înainte de mine, pe zidul cetăţii sale: Morietur quicumque transiliet moenia mea... Şi iată-mă deci în stare să stau de vorbă, peste gard bineînţeles, cu orice sihastru morocănos şi cu patru labe al pustiului munţilor, ba chiar, la nevoie, să am destulă vreme de a-i frige şi ochii cu tăciuni, de cumva s-ar fi încumetat la vreo călcare de domiciliu... Şi dacă mai pui la socoteală securea, adică toporul părintelui Ghermănuţă, şi cele şase focuri ale revolverului meu cazon, apoi înţelege oricine că mă găsii îndreptăţit, după ce-mi sfârşii treaba, să mă primblu şuierând, cu mâinile la spate, pe dinaintea iscusitelor mele isprăvi, şi să gust în pace deplină fericirile netulburate ale singurătăţii... Iar când cele de pe urmă raze roşietice ale soarelui de apus poleiau încă hotarele de răsărit ale depărtărilor neguroase, dezlegai pe Pisicuţa din pripon ş-o vârâi între întărituri; îi smulsei din zmeuriş şi-i adusei, pentru noapte, un braţ zdravăn de iarbă fragedă şi înflorită, astupai intrarea cu trunchiuri de copaci bine înţepenite şi pusei, cu chipul acesta, între mine şi pustiu, o stavilă nestrăbătută... Eram acasă la mine. Oricine va trece peste zidurile mele va muri.

Curând scăpătă şi soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu, în urma lui, cu întuneric, cupa imensă a haosului său, de la cele mai de jos adâncuri ale pământului până la marginile cele mai deasupra ale cerurilor... Şi formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră şi se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă şi fără de margini... Ceasul de pace şi de linişte sună tăcut de pretutindeni, şi Firea amorţită îşi plecă spre odihnă capul său... Tăcerea îşi întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă ale nesfârşitului, iar din înaltul cerurilor mâna îndurătoare a Celui-Preaputernic aprinse milioanele sale de stele şi, cu lumina lor strălucitoare, călăuzea, pe drumul fatal al veşnicei sale pribegii, calea oarbă a pământului... Susurul domol, prelung şi nehotărât al tăcerii mute se ridica peste abisuri, ca o cântare fermecată de leagăn, şi lumile dormeau duse pe braţe imense de întuneric... Iar peste tot şi peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină a sfârşitului de iulie şi, prin rariştea neagră a pădurilor, îşi trimise până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, piezişe şi reci... Îmi descoperii capul şi, plecându-mi fruntea înaintea răsăritului, îmi făcui semnul crucii...

Mă culcai şi adormii repede. Când mă deşteptai a doua zi, numai după o clipă parcă de somn, băgai de seamă că soarele fusese cu mult mai harnic decât mine, căci se părea că se înălţase pe ceruri în vârful degetelor şi, de peste întărituri, se uita furiş la mine, tocmai în fundul peşterii. Focul somnoros mistuia, fumegând, cel de pe urmă tăciune; Pisicuţa, cu câteva fire de iarbă afară din bot, dormita pe toate cele patru picioare ale sale... Dădui în lături stavila de la intrare şi ieşii afară din... vizunie. Linişte netulburată în cer şi pretutindeni! şi nici un vânt din cele patru nu-şi părăsise încă culcuşul său, spre a învia codrii adormiţi. Peste deşertul înalt şi plin de lumină al văilor adânci, numai gaia, cu ţipet flămând şi ascuţit, spinteca văzduhurile ca o săgeată neagră şi iute. Şi deşi ziua era la început, soarele totuşi ardea cu putere şi prevestea o adevărată zi de cuptor. În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor până la cele mai depărtate margini ale sale: nici o pată de nor nu plutea peste seninu-i albastru şi limpede. Soarele îşi acoperise faţa cu un zabranic de aburi roşietici şi stihiile păreau că plănuiesc ceva în încremenirea lor. Astfel luai hotărârea să mă astâmpăr locului, până se va alege la o parte. Potrivit, aşadar, acestei hotărâri, urma să îndeplinesc, pe ici pe colea, unele lipsuri ale vremelnicei mele gospodării. Priponii pe Pisicuţa într-o aşezătură cu iarbă înaltă, mai largă şi pe îndelete aleasă; doborâi din nou la pământ alte păduri seculare şi, cu trunchiuri pe care nu mă pricep cum de le mai putea pământul geui pe spatele sale, lărgii şi înălţai întăriturile mele, până la punctul de a nu-i mai da mâna sfântului soare să mi se oglindească înlăuntru, decât doar la amiază. Vânturile trebuiau să-şi sfărâme furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn ale Genuclei mele; şi fie că ciclopii vor fi lăsat sau nu vor fi lăsat urme de trecerea lor pe pământ, ştiam însă că cerurile şi pământurile vor trece, dar... întăriturile mele vor rămânea!... Oricum, dar mă simţeam mândru; şi încă cu drept cuvânt; de aceea păşii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri deopotrivă strigătoare la cer. Ştiam eu, de pildă, câtă vreme era să stau locului? Ş-apoi proviantul pe care-l aveam la îndemână era să-mi fie de ajuns?... Atâtea probleme care se cereau dezlegate numaidecât. Înarmat deci până-n dinţi, şi cu parul cel ascuţit în dreapta, plecai în pădure după ciuperci... Peste puţin, mă întorsei cu desagii plini de hribi, de râşcovi şi de nicoreţi; cât despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aş fi avut decât să întind mâna şi s-o culeg chiar de sub labele ursului. Dar ceea ce băgam de seamă în toiul tuturor acestor îndeletniciri ale mele era dragostea ce prindeam, văzând cu ochii, pentru viaţa de sălbatic... Ba fu chiar un moment, când n-aş fi putut spune cu siguranţă dacă vreodată fusesem în altă stare decât în cea de faţă; şi dovadă despre aceasta e că uitasem cu desăvârşire deosebitele forme ale nasului deosebiţilor mei prieteni din lumea cealaltă. Şi mi se părea mie că tot ce trăise altădată sub ochii mei nu putuse fi decât fantasmagoria bolnavă a unui vis sau, cel mult, amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice, despre care sau citisem undeva, sau îmi povestise cândva vreun funebru iscoditor de oseminte vechi şi antedeluviane!...

Dimineaţa trecuse călduroasă şi sosi de-amiaza ucigător de arzătoare. Soarele îşi ridicase de pe faţă zăbranicul său de aburi roşietici, şi, ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă neclintit, pe albastrul şters al adâncurilor, discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pământ, ca din o sită imensă, mâini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor... şi pământul părea cufundat într-o genune de flăcări... De prin adâncul văilor, de peste înălţimea coamelor codrului, de pe întinderea scânteietoare a smidurilor înflorite, valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe şi, tremurând în zare, se topeau în văpaia înaltă a cerului aprins... În turbarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de iulie muşca cu dinţi de foc de pretutindeni şi îşi ostoia setea sa covârşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii, sorbite din vinele adânci ale lucrurilor... Şi, de pretutindeni, toate, într-un susur nedesluşit, sfârâiau a uscăciune!... Codrii uriaşi, ca o mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau neputincioşi şi ţipau de usturime înăduşită, sub văpaia incendiului universal. Greierul, cântăreţ neobosit al zilelor de vară, amuţise, istovit, sub umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor; veveriţa pusese frâu neobositei sale zburdălnicii şi, cuprinsă parcă de neclintirea prefăcută a morţii, îşi mistuise fiinţa sa în încheietura umbroasă a unei crengi aeriene. Gaia nu mai spinteca văzduhurile cu ţipăt flămând şi ascuţit, vântul nu mai clătina frunza pădurilor, şi nici un fulg de nor nu mai îndrăznea să brăzdeze cu umbra-i subţire înălţimile aprinse ale împărăţiei focului... Cât despre mine, lungit cum stăteam în fundul cel mai din adânc al peşterii mele, fără teamă de priviri iscoditoare, îmi făceam socoteală cum aş putea împărtăşi posterităţii depărtate deosebitele simţiri pe care le încearcă cineva când e aruncat, de viu şi fără păcate, în gurile de flăcări ale Tartarului! Şi fiindcă Pisicuţa, din iarba înaltă în care stătea înmormântată până la gât, sforăia deznădăjduit, mă dusei s-o dezleg din pripon şi s-o aduc între întărituri. Nu mă putui totuşi opri de a nu mă desfăta o clipă, privind la lupta uriaşă, ce se încinsese între ea şi o muscă mare cu spatele lucitoare şi verzii, care năzuia, numaidecât, să se adăpostească de arşiţa dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările ei; şi cu greu ai fi putut hotărî care dintre amândouă erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuţa? Căci, dacă Pisicuţa îşi apăra nasul, scuturând din cap în toate părţile, musca, nu mai puţin, cu o preciziune vrednică de cea mai desăvârşită balistică, ochea şi prindea nasul Pisicuţei din zbor şi se înfunda, cu iuţeala unei săgeţi, în adâncul uneia din nările ei; atunci Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământească; iar când aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă şi zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca ţâşnea zăpăcită din nara Pisicuţei şi îi trebuia vreme până să se dezmeticească şi să se descurce din ierburile încâlcite în care fusese aruncată, spre a-şi găsi din nou echilibrul de luptă... De la o vreme musca îşi schimbă planul de atac şi începu să bată părţile mai slabe ale citadelei, ca şi cum, adică, Pisicuţa n-ar fi avut nici picioare, nici coadă, nici dinţi şi, mai cu seamă, darul nepreţuit de a-şi scutura cu atâta putere pielea spatelor sale, încât geniul strategic al tuturor muştelor universului la un loc ar fi rămas neputincios faţă de cutremurul prăpăditor al spinării şi al coastelor ei... Şi, deşi eram încredinţat că, în cele din urmă, biruinţa va cumpăni spre partea Pisicuţei, mă hotărâi totuşi să intru la mijloc, în această epopee măreaţă şi crâncenă ce se desfăşura ochilor mei, şi dezlegând-o deci din pripon, o condusei, ca o altă zeitate antică, sub egida-mi ocrotitoare înlăuntrul sacrosant al întăriturilor mele!... Iar pornirile războinice şi sângeroase ale muştei cu spatele lucitoare şi verzii se ostoiră la hotarele umbroase ale pădurii.

Soarele păşise de mult acum peste creştetul stâncii mele de adăpost, şi înălţimile din apus îşi prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. Noaptea se vestea grăbită din adâncuri şi luna nu păşise încă dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorâţi, cu frunţi îndrăzneţe şi ameninţătoare, se iviră fără de veste şi împânziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pământul... Ai fi zis că imense şi negre urdii de fantome uriaşe urcau, în rânduri strânse, pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tăriilor cereşti... Un tunet răzleţ, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti... O puternică suflare de vânt trecătoare şi iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzişuri, se stinse, tânguios şi jalnic, în nesfârşitul umbros al depărtărilor... Vijelia îşi trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi... Şi, de peste firea întreagă, până la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante şi totuşi armonice, simfonia înfricoşată a frământării şi a zbuciumului universal!... Puterile adâncului se treziseră de pretutindeni şi, sub ocrotirea oarbă a nopţii, îşi dezlănţuiră asupra pământului îngrozit furia lor prăpăditoare... Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul şuiera, gemea şi urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumaţi, acum de munţi cu furie zguduiţi pe temeliile lor de cremene eternă... Sclipirile neîntrerupte şi orbitoare de lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice şi nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopţii înalte... Şi, între cele patru hotare ale nesfârşitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric şi lumină albăstrie sub licăririle fugătoare şi iuţi ale focului ceresc... Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca nişte imense bombe de flăcări, şi spulberau, ca şi cum ai sufla într-un strop de ţărână, frunţile de stânci îndrăzneţe ale celor mai semeţi dintre munţii săi... Şi sub zvârcolirea fără de margini a frământării şi sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului, cu şuier de aer sfâşiat, potopul greu al apelor cereşti... Şi gemătul vijeliei pustiitoare îşi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şuvoaielor pământului... Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor... şi sub izbirea lor neîndurată, brazii trufaşi ai codrilor se frângeau cu glasuri de trăsnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!...

Cine ştie dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum şi dacă nu era scris în cărţile oarbe ale ursitei ca să se aprindă şi să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt până la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbuşească şi să umple, cu pulberea lor măruntă, întunecimile goale şi fără de sfârşit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre fiinţă?

Se poate... Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odată cu desfiinţarea tăriilor făpturii, să se desfiinţeze şi tăriile mele... În zadar viforul, vijelia şi uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriaşe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decât să se sfâşie şi să urle de durere şi de ciudă... Şi parii de sprijin ai îngrăditurii mele de păduri peste păduri, înfipţi până-n inima pământului şi înalţi până la ceruri, cu vârfuri albe de dinţi ascuţiţi, râdeau prin întuneric de opintirile deznădăjduite ale neputinţei lor; iar pe povârnişurile de epică amintire, calde încă de eroismul Pisicuţei şi de pornirile războinice şi sângeroase ale muştei celei mari cu spatele lucitoare şi verzii, pânza deasă a apelor cereşti era sfâşiată în două de grebănul lung şi îngust al muntelui meu de adăpost şi, cu iuţeală de vifor şi cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe două părţi spre genunile adânci ale văilor... Şi se rostogolea cu stânci, cu iarbă, cu flori, cu zmeuriş, cu toate idilele şi iluziile Pisicuţei mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreţii, cu ciupercile, cu râşcovii şi cu bureţii de tot felul pe care-mi-ntemeiasem nădejdea viitoare a întâmplătoarei mele schivnicii de mai târziu...

Cum însă sufletul meu niciodată n-a fost în stare să ducă prea multă vreme în spate povara ucigătoare a sublimului, şi cum puterile întunericului, în urgia răzvrătirii lor, izbise, pe toate glasurile, clapele imense ale claviaturilor făptuirii, aş fi ajuns în cele din urmă să găsesc banală şi monotonă această rodomontadă a stihiilor, dacă ele nu şi-ar fi tras măsurile tocmai la timp... Poate să fi fost pe la cântători, când urletele vijeliei începură a-şi scoborî glasul, şi zbuciumul codrilor a se mai potoli; un tunet răzleţ încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase, dar, iute, îşi stinse neputincios, în tăcerea nopţii adânci, duruitu-i depărtat... Artileria cerească scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă... Cineva trase parcă în lături perdeaua neguroasă a norilor şi, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poartă de senin limpede se deschise spre adâncimile umbrelor albastre şi o stea cu lumină tremurătoare îşi cumpăni, sfioasă parcă, chipul său peste adâncuri... Numai şuvoaiele apelor, nepotolite încă, îşi mai trimiteau de prin văi, până-n depărtare, vuietul lor nedesluşit şi surd... Fiori iuţi de vânturi uşoare însufleţeau, în răstimpuri, neclintirea frunzişului negru, şi picături de apă mari cădeau grele pe pământ...

Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, aţâţai un foc uriaş, şi întunecimile îngrozite fugiră să-şi adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pământului; iar în bătaia luminoasă a focului, Pisicuţa, înfiptă neclintit pe toate cele patru picioare ale sale, cu capul în jos şi cu urechile plecate, stătea nemişcată cu încremenirea unei statui de bronz, tăiată pe fund de întuneric; de pe vârful prelins al moţului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol şi rar şi, lunecând pe jgheabul strâmt dintre amândouă nările ei, cădeau grele pe pământ... Dormea şi visa!... "Dormi în pace!" îi dorii eu în gând, aruncându-i poclada pe spate şi închingând-o cu tafturul... "Dormi în pace!" Şi tot în pace mă hotărâi să dorm şi eu în fundul tihnit al vizuniei mele, după ce mai întâi aruncai pe foc, cu trunchiuri cu tot, crengile unui întreg codru de brazi, atâta adică cât să poată el mistui pân-a doua zi; şi în pace, prin urmare, dormirăm până-n ziuă şi eu şi Pisicuţa...

Iar a doua zi, când mă deşteptai şi mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci pentru întâiaşi dată, din sânul adânc al apelor Creaţiunii. Atâta era de fragedă, atâta era de virginală! Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari şi grele de rouă curată, care atârnau pe vârful negru-verde al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad; ierburile subţiri şi mlădioase, sub greutatea aceloraşi picături de rouă, îşi plecau molatic fruntea lor înspre pământ; iar sub căldura soarelui dătător de viaţă florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet către ceruri potirul lor strălucitor. Un văl străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfârşitului, şi imnul tăcerii netulburate se înălţa de pretutindeni, ca o rugă de mulţumire către Ziditorul puternic a toată făptura... Numai greierul păgân tulbura în răstimpuri, cu şuier pătrunzător, ceasul măreţ de rugăciune, şi gaia, ca o săgeată neagră şi iute, spinteca văzduhurile largi cu ţipet flămând şi ascuţit...

Deschingai tafturul Pisicuţei, îi luai poclada din spate şi, scoţând-o din întărituri, o priponii în zmeurişul pologit încă de ploile nopţii, dar care începuse a se ridica pe picioare sub razele acum fierbinţi ale soarelui înalt pe ceruri.

Ziua trecu. Trecu şi noaptea, şi altă zi lumină iarăşi cu strălucirea ei liniştea singurătăţii mele; şi altă noapte îngână încă cu cântecul de leagăn al susurului său căpătâiul somnului meu fără de visuri... Dar vine o vreme când Natura te soarbe cu atâta putere neîndurată în adâncul sălbătăciei sale, încât ţi s-ar părea că sângele tău stricat şi păcătos a fost înlocuit în vinele tale cu sânge de vioaie şi ageră jivină a codrilor... Şi eu, care mi se părea că plutisem patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi peste toate valurile fără de frâu ale tuturor potopurilor, aveam dreptul să mă uit ca spre o zare depărtată la timpurile de altădată, şi să privesc, ca prin sită, la chipurile şterse ale unei lumi pentru veşnicie înmormântate sau, cel puţin, să-mi cercetez barba, spre a mă încredinţa că nu e nici albă, nici până la brâu şi că, prin urmare, nici nu mă ridicasem la treapta vreunui patriarh, ferit prin îndurarea proniei cereşti de pieirea a toată suflarea...

Cum însă lucrurile toate au un sfârşit în lumea asta, tot aşa avură sfârşit şi merindele mele: ouăle, nucile, pâinea, zglăvoacele, merele, perele şi boiştenii fuseseră de mult desfiinţate; şipul cu rachiu îşi dăduse, şi el, suflarea sa cea mai de pe urmă, şi numai câte un hrib sau nicoreţ se mai arăta răzleţ, pe ici pe colea, prin vălmăşagul imens al calabalâcului meu de tot soiul...

Iată pentru ce, privind cu jale la cei câţiva bureţi ce mai rămăseseră, mi se părea că mă aflu înaintea unor

"Rari nantes in gurgite vasto" Ultimii supravieţuitori în vastul ocean (Virgiliu, Eneida).

din clasica antichitate... Atâta numai că, după ce, la prânz, îmi mâncai fripţi pe cei din urmă troieni ai mei, nu mai avui, măcar în gând, putinţa de a mai glumi pe socoteala vreunei depărtate antichităţi, oricât de clasică ar fi fost ea...

Când soarele scăpătă după-amiază, mă hotărâi, ca un alt Robinson, să cercetez împrejurimile, spre a mă încredinţa de nu cumva vreo potecă, oricât de îngustă, ar fi tăiată pe coasta prăpăstioasă a muntelui, sau, cel puţin, dacă aşezarea locurilor n-ar fi priincioasă urmării mai departe, cu oricâtă greutate, a drumului meu întrerupt. Şi, fiindcă Pisicuţa ar fi fost în stare să smulgă priponul şi să se ia după mine, apoi mă dusei şi, dezrădăcinând din munte o stâncă uriaşă, ce-mi căzu la îndemână, o răsturnai peste capătul priponului ieşit afară din pământ. Apoi, înarmat până-n dinţi şi cu parul cel ascuţit ca unealtă de sprijin, plecai să dau ocol muntelui meu de adăpost... N-aş putea spune cum şi cât am mers; fu însă un moment când, spre cea mai mare glorie a mea, băgai de seamă că Natura, pe lângă alte multe, mari şi foarte înalte însuşiri, mă dăruise şi cu cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpinişti... Altfel nu m-aş fi putut lămuri cum, fără să-mi pierd cumpăneala o singură clipă, mă trezii deodată acăţat pe o aşchie de stâncă între cer şi pământ, de unde, sub picioarele mele, prăpastia se deschidea neagră, fioroasă şi fără fund, iar deasupra capului, peretele drept de stâncă îşi pierdea creştetul aerian în înălţimile albastre ale văzduhului... Totuşi, fiindcă, cu oarecare chibzuială, se putea încă păşi înainte, păşii; şi, iarăşi, fiindcă, cu oarecare îndrăzneală, s-ar fi putut sări peste crăpătura adâncă dintre două stânci, sării; şi păşind acum cu chibzuială, acum sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini pleşuve şi largi, la picioarele căreia munţii se tupilau smeriţi ca nişte umilite şi sfioase straturi de verdeaţă.

Mă lungii într-un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o ţigară, al cărei fum se înălţă, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu... Şi, iarăşi, fiindcă, de-a puterea fi, trecusem, cu toată alcătuirea fiinţei mele, spre tagma isteaţă a jivinelor, apoi cu instinct ager şi fără de greş, neabătându-mă adică din cale cu un palmac, măcar, la dreapta sau la stânga, mă întorsei pe acelaşi drum la întăriturile mele, unde Pisicuţa mă aştepta nemişcată şi cu ochii ţintă în desişul în care mă văzuse mistuindu-mă... Un nechezat de duioasă mulţumire întâmpină, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare aşteptată...

Întunericul sosi repede şi, mai mult din obişnuinţă decât de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar când dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de seară, mă încredinţai cu deznădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelşugare a calului năzdrăvan din poveste... Dar, fiindcă flămând, iarăşi, nu mă puteam culca, apoi aşa turceşte cum stăteam dinaintea focului şi cu nasul în tăciuni, mă ospătai şi eu, după putinţă, cu nu ştiu a câta dumnezeiască "fericire", care glăsuieşte că "cei flămânzi se vor sătura", şi potrivit, aşadar, şi meşteşugului meu de dascăl de gramatică, mâncai şi mă săturai la timpul viitor.

A doua zi, în revărsatul zorilor, după o scurtă sfătuire cu Pisicuţa, în care îi dădui toate învăţăturile trebuitoare, de cum adică urma să calce şi să se cumpănească printre stâncile prăpăstioase ale coastelor muntelui, şi, după ce, mai ales, căpătai încredinţarea că m-a înţeles şi că va fi următoare sfaturilor mele, îi aruncai pe spate şaua şi peste şa vremelnica mea gospodărie; apoi om şi cal, omul înainte şi calul în urmă de dârlogi, înaintarăm, pe căi neumblate, spre cele mai de deasupra ale tăriilor cereşti. Călăuziţi de chibzuială şi îmbărbătaţi de îndrăzneală ieşirăm la lumină... Iar când pustiul larg al opcinii pleşuve, la care ajunsei întreg şi nevătămat, mă împresură de pretutindeni cu cercu-i rourat de verdeaţă scânteietoare, un dor fără de margini îmi cuprinse sufletul şi gândul meu se întoarse şi cătă cu jind înapoi, spre întăriturile mele părăsite, văduve şi pustii... Simţul duios al paternităţii pentru lucrul mâinilor mele se răzvrăti în mine şi mă găseam vinovat că, de frica lipsei ciupercilor măturate de potop, schimbasem o viaţă patriarhală şi tihnită pe o pribegie fără de ţintă, către care păşeam pe nestatornice şi oarbe trepte de necunoscut... Şi multă vreme aş fi intonat în gând jalnice eremiade pe ruinele trecutelor mele fericiri, dacă Pisicuţa nu s-ar fi însărcinat să mă trezească din toropeala sentimentală în care mă cufundasem... Smunci frâul, fără veste, ridică capul în sus, privi ţintă spre zarea depărtată a opcinii, stătu o clipă nemişcată, apoi necheză uşor; şi iarăşi rămase neclintită şi iarăşi privi ţintă în depărtare... Mă sculai în picioare, de cum stăteam lungit, şi mă uitai cercetător spre unde-şi îndrepta Pisicuţa privirile... Nu zării nimic; erau însă lucruri asupra cărora Pisicuţa nu se înşela niciodată, şi mă deprinsesem, prin urmare, a crede orbeşte în prevestirile ei... Trebuia deci să fie ceva sau cineva. Din adâncul tăcerii, răsăriră deodată mai multe lătrături şi, când întorsei capul spre partea aceea, doi câini, cât doi zăvozi de mari, se iviră în fugă de după muchia depărtată a zării şi veneau în goană turbată spre locul unde mă aflam eu... Iute sării pe spatele Pisicuţei şi-mi pregătii, spre apărare, parul ascuţit. Aproape în acelaşi timp, de după geana aceleiaşi zări, o imensă căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, se arătă săltând în cadenţă şi suind, parcă greoi, pe trepte de aer, înclinarea apuseană a opcinii... apoi două picioare nemăsurat de lungi şi arcuite spre afară, prin a căror deschizătură se vedea, larg, priveliştea depărtată a munţilor dimpotrivă, se iviră numaidecât sub căciulă şi, înfigându-se pe rând şi la deopotrivă răstimpuri, cu gigantice mişcări de compas, în iarba moale a opcinii, spintecau alene aerul, pe urma câinilor, îndreptându-se spre mine; o ghioagă groasă şi lungă fără sfârşit, cumpănită slobod în mâna dreaptă, întregea cele câteva linii puternice ale chipului uriaş, ce se desprindea pe zare. N-apucasem încă bine să mă aşez pe spatele Pisicuţei, când sosiră şi câinii şi lupta se începu crâncenă între cele două tabere duşmane... Eu, nu-i vorbă, izbeam cu parul în dreapta şi în stânga, dar asta, numai aşa, de mântuială, sau, cel mult, spre a mă mângâia cu închipuirea că săvârşesc cine ştie ce mare ispravă de cavalerism medieval, că parul meu nu e mai prejos decât lancea vreunui Rinaldo, că Pisicuţa e cel puţin strănepoată în linie dreaptă a vreunui Baiardo şi că eu însumi preţuiam măcar de două ori cât orice Orlando furioso!... lucruri pentru care întotdeauna am avut o grozav de mare slăbiciune... De altfel, singură Pisicuţa era de ajuns ca să ţină piept biruitor tuturor câinilor universului... Copitele potcovite ale tuspatru picioarelor sale cu aşa iuţeală de fulger scăpărau în toate părţile, trupul ei de şopârlă mlădioasă cu aşa iscusită strategie îşi punea, pe fiece clipă, la adăpost părţile slabe, încât înverşunarea crâncenă a duşmanului cu colţii de fier murea neputincioasă la marginea de potcoave oţelite şi de dinţi ascuţiţi ai cercului ei de apărare... Iar când, pe tromboanele largi ale amânduror nărilor sale, îşi revărsa, în sforăit de vifor, răsuflarea vijelioasă a pieptului său puternic, opcina întreagă se cutremura şi zăvozii o rupeau de fugă îngroziţi şi... iar se întorceau în luptă...

— Hi!... potaie!... auzii pe cineva strigând de departe. Era un cioban tăiat pe linii de uriaş, care venea spre mine în fugă greoaie şi care, cu gând de a ostoi câinii, ţinea drept ghioagă, ridicat în aer, deasupra imensei sale căciuli, un întreg arbore strujit de coajă şi de crengi, dar cu rădăcina neatinsă.

— Hi... potaie!... Şi pe fiecare silabă din cele patru ale strigătului său de tunet o însemnase, împungând de patru ori în sus cu ghioaga în văzduhuri!... Dar nu mai era nevoie, căci una din potăi, îndârjită de sosirea stăpânului său, se repezi în pornire turbată şi năzui să apuce pe Pisicuţa de bot; dar Pisicuţa, care în mişcări avea agerimea gândului, iar în faptă iuţeala fulgerului, o şi înşfăcă din fugă cu dinţii de după ceafă, o ridică în aer şi începu a o scutura cu furie; iar când crezu ea că destul a scuturat-o, îi dădu drumul de sus şi câinele se simţi foarte fericit s-o poată împunge de fugă şi să se ascundă, schiolălăind, după picioarele lungi ale stăpânului său; celălalt câine, mai înţelept, socotise de cuviinţă să-şi facă datoria lătrând furios din depărtare.

— Da bine, măi omule, zisei eu, când ciobanul fu lângă mine, ce dracu, voi păziţi oile cu lupchi, ori cu câini? Aiştia-s curat lupchi, bre!...

— Da bată-i pustia să-i bată, cucoane, că nu-s lupchi; da iaca aşa se reped ei, ori de-i om, ori de-i dihanie; d-apoi că şi 'neata, drept ţ-oi spune, c-amarnică vită de cal mai ai!...

— Da nu-i nici un cal, măi omule... că-i curat iapă; numai cât îi iapă de cele din ţara harapului şi-i amarnică, ce-i drept.

— Amarnică, zău!...

— D-apoi şi câinii tăi, dacă se leagă de dânsa, aşa, nitam- nisam!...

— Apoi, dă... câini nu-s?... Da drept ţ-oi spune, cucoane, că n-am mai văzut de când sunt cal să înşface câinele cu dinţii şi să-l scuture pe sus; şi de-ar hi măcar vrun păcătos de câine... da Chiperiu aista pune lupu la pământ, nu altă.

— A hi punând lupu, bre, da nu iapa mea; ia, vezi tu iapa asta? Într-o iarnă trei lupchi o rupt cu dinţii; şi tustrei lupchii nu i-o putut face nici măcar o zgârâitură.

— Aîîîra... Cucoane... Da dă... a hi, zău, că-i amarnică tare...
— Da ia să lăsăm vorba asta, măi omule, stâna voastră departe-i de-aici?

— Uite, colo-n vale, zise el arătând cu ghioaga spre apus, de-a curmezişul opcinii...

— Ei, şi tu un' te duceai acu? Nu te poţi întoarce cu mine, să mă duci pân'la voi la stână?

— D-apoi, dă, mă duceam până colea-n Goşman după nişte oi; ghivorniţa de-alaltăieri noapte ne-o cam răscolit turma şi ne-o răzleţit câteva mioare... Da m-oi întoarce, că doar mai este vreme până-n seară.

Plecarăm, eu călare, ciobanul pe jos, şi câinii cât colea, la cuvenită depărtare de Pisicuţa.

— Da cum se cheamă locurile pe-aici, bre? întrebai eu, într-un târziu, pe cioban.

— Plaiul Jitioanii, cucoane; da ce? n-aţi mai fost niciodată pe-aici?

— Nu; n-am mai fost... şi nici acu n-aş hi venit; da m-o prins pârdalnica cea de ghivorniţă-n pădure ş-am rătăcit poteca şi, uite, horhăiesc aşa de câteva zile, fără să ştiu unde mă aflu.

— Da-ţi hi umblând cu vo treabă pe locurile aistea?

Da nici c-o treabă, măi omule... ba... adică cu treabă; sunt, chipurile, revizor peste păduri ş-am plecat cu revizia prin pădurari.

— Aşa... da!?... Sosisem pe muchia povârnişului de apus al opcinii şi stâna se zărea devale, într-o poiană ca la o bătaie de puşcă depărtare.

Cum începurăm a scoborî, câinii ne şi simţiră şi începură a se înşira pe deal în sus, îndreptându-se spre noi, schiolălăind şi lătrând furioşi; ciobanul le aţinu calea cu ghioaga, nu atâta pentru a mă apăra pe mine de ei, pe cât spre a-i apăra pe dânşii de Pisicuţa.

— Bună ziua şi bun găsit, oameni buni, zisei eu, descălecând lângă stână şi adresându-mă celor câţiva ciobani tineri care trebăluiau care încotro, dar mai cu seamă unui baci bătrân care, ajutat de un flăcăuan zdravăn, cu plete unsuroase şi lungi, turna într-o zăgârnă pântecoasă jintiţa caldă dintr-un ceaun negru şi larg.

— Mulţumim d-voastră, răspunseră ei toţi, cu glas greoi şi gros: bine-aţi venit!

Şi fiecare-şi urmă, fără să se stingherească, treaba începută; care turna zăr pentru câini, într-un fel de chersin larg şi unsuros; care potrivea scoarţa întreagă a unui brad despoiat, pe acoperământul tupilat al stânii zdruncinate de furtună; care arunca de mămăligă un ceaun uriaş, pe nişte lespezi înalte, orânduite ca nişte pirostrii în jurul unui foc viu de crengi uscate; care aşeza pe comarnic, ca să se zvânteze, un caş rotund şi mare cât un pântece de patriarh...

— Da venit-ai, mă Văsui, întrebă baciul cel bătrân, turnând jintiţa în zăgârnă, pe ciobanul care se întorsese din drum cu mine; găsit-ai mioarele, mă?

— D-apoi, c-am apucat să mă duc numai până colea-n opcină, şi m-am întors cu dumnealui să-i arăt stâna; da m-oi duce eu mai amu, că doar mai este vreme până-n seară.

— Apoi du-te, mă, şi vezi de nu li-i da cumva de urmă; să nu le hi spârcuit vreo dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele; du-te şi vezi pin poienile Goşmanului ori a Răchitişului; de nu-i da acolo peste ele, urcă până-n Dealu Negru, că pe-acolo aţi umblat cu oile înainte de ghivorniţă; ia cu tine pe Chiperiu şi pe Tătaru, şi vezi de vină pân' deseară.

Şi peste câteva minute, şi picioarele nemăsurat de lungi, şi imensa căciulă neagră, teşită la o parte şi curmată la mijloc, şi ghioaga dintr-un arbore, cumpănită slobod în dreapta lui Văsui, şi cozile flocoase şi ţanţoşe în aer ale lui Tătaru şi Chiperiu se mistuiră după sprânceana înaltă şi verde a opcinii din răsărit...

Iar baciul cel bătrân, până ce nu-şi mântui de turnat jintiţa prin zăgârne, până ce nu le atârnă pe toate de câte un cui de lemn, ca să se scurgă fiecare în câte un budăi deosebit, până ce nu-şi clăti mâinile cu apă şi le şterse de poala unsuroasă a cămăşii încinse peste mijloc cu un chimir lat şi bătut cu ţinte de alamă galbenă, aproape nici nu se uită la mine.

Când însă îşi mântui treaba de-un capăt, băgă toată mâna dreaptă, aproape până în cot, tocmai la fundul chimirului şi, gheboşându-se oarecum, scoase o lulea de lut odată roş, dar înnegrit acum de fumul cât suferise; şi, tot din chimir, scoase afară un boţ de hârtie unsuroasă, în care avea tutun; desfăcu hârtia cu sfinţenie, înfipse în ea două degete, luă tutun şi puse în lulea; strânse hârtia cu îngrijire şi-o puse la loc în chimir; apoi veni lângă foc, unde stăteam eu, şi, luând cu aceleaşi două degete un cărbune, fără teamă de muşcătura arsurii, îl aşeză metodic în lulea, deasupra prafului negru de tutun.

— Da-ţi hi viind de departe, domnişorule, mă întrebă el, cu luleaua între dinţi; umblaţi cu treabă pe la noi? încheie el întrebarea, apăsând cu unghia policarului cărbunele peste tutun şi scuipând cu măiestrie printre dinţi deasupra focului.

— Şi de departe şi cam cu treabă; numai cât nu-mi era treaba pe-aici; ia ghivorniţa cea de-alaltăieri noapte m-o apucat în pădure, ş-am rătăcit poteca; de nu dădeam peste Văsui al d-tale în opcină, cine ştie pe unde mi-ar fi mai sticlit ochii!..

— Şi de-aicea, unde chitiţi să mergeţi?

— D-apoi, dă, moşule, ştiu eu? ia, încotro se poate merge; când rătăceşti, rămâi în voia drumului, nu drumul în voia d-tale.

— De asta, aşa-i, domnişorule.

— Da-n sfârşit, aş vrea să ies undeva la lumină, moşule; pe unde s-ar putea merge la Tazlău?

— D-apoi, dă, domnişorule, drumuri or hi ele multe, numai cât îs toate cu depărtare şi-s locuri tari; ş-apoi, după oara dealaltăieri noapte, s-or hi desfundat potecile şi nu s-or hi liniştit apele; da apele ca apele, da n-ai să poţi trece Tazlăul la vremea asta, că toate apele dau în el, şi-a hi viind devale cu schinare, ca un balaur...

— Şi-i departe Tazlăul de-aici?

— D-apoi că pe-aicea nu-i Tazlău; numai cât cracii lui îs pe- acolea pe-aproape; iaca, urmă el arătând cu mâna spre răsărit, în două părţi deosebite, iaca, un crac iese de colea, de sub Poiana Rotundă şi unul de dincolo, de sub poienile Goşmanului; da nu-i vorba de cracii lui, că doar n-ai să treci peste ei; ca s-ajungi la sat trebuie să treci peste Tazlăul cel mare, şi socot că nu l-ăi putea trece, că nu se ostoieşte el cu una, cu două, când vine mare.

— Da-l trec călare, moşule.

— Da te mătură Tazlăul, domnişorule, ca pe-o aşchie, cu cal cu tot, răspunse moşneagul cu oarecare mândrie, atins parcă în amorul lui propriu; şi pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinţi mai cu măiestrie şi mai departe peste foc.

— Bine, moşule, asta o s-o vedem noi; da când a fi să plec mâini-dimineaţă, o să te rog să-mi dai doi flăcăuani de-ai d-tale care-or fi mai voinici, să mă ducă pân-în sat; o să le fac cinste şi lor şi d-tale.

— Auzi, mă Huţane, t-ei prinde tu cu Sgribincea să-l duci pe d-lui pân-în sat devale? zise el, adresându-se la un soi de doi atleţi, care stăteau cinchiţi şi tăcuţi pe lângă foc, în aşteptarea mămăligii.

— Da om merge, că doar i-o palmă de loc, răspunseră ei, fără măcar să întoarcă capul.

— Ei, vezi, moşule, că ei nu se tem de Tazlău ca d-ta?...

— D-apoi, dă, ei nu s-or hi temând, c-aiştia doar îs de cei care umflă şuvoiu-n braţe şi urcă cu el la deal.

— Da d-ta crezi că iapa mea nu umflă şuvoiu-n braţe?

— D-apoi, dă, domnişorule, ştim noi ce-a hi mai umflând iapa d-tale? zise el sculându-se de jos; şi scuturându-şi de unghia policarului luleaua de scrum, o vârî la loc în chimir.

— Mă Cârţă, urmă el, strigând către un flăcăuan lung, care de-abia se cinchise şi el pe lângă foc; mă Cârţă, da ce te-ai lăsat pe vine, ca-n ziua de Paşti? Ia vezi de-o ţâ' de mojdei, că, ia, Bedreag îi gata cu mămăliga.

În adevăr, Bedreag, un flăcăuan chipeş cu pieptul puternic şi desfăcut, cu faţa dogorită de fierbinţeala focului, ridicase de pe lespezi ceaunul uriaş şi, cumpănindu-l de toartă cu stânga, iar de fund sprijinindu-l cu dreapta, îl răsturnă spre o petică unsuroasă şi groasă, şi, din tiparul lui negru şi fierbinte, se rostogoli, ca o stâncă ruptă din munte, o gigantică mămăligă, care-şi-ntinse imensitatea sa rotundă până sub gurguiul opincilor lui Cârţă; Cârţă se feri în lături şi, ridicându-se, nu atâta după îndemnul moşneagului, pe cât ca să facă loc mămăligii în poiană, intră şi se mistui în fundul stânii.

— Da unde, păcatele, a mai hi şi cel usturoi, moş Căpăţână? unde, naiba, l-îndosişi, de nu dau peste el? se auzi Cârţă din fundul stânii, strigând cu glas trăgănat şi gros către moşneag.

— Ia vezi, mă Cârţă, să nu te apuce de nas de sub cel chersân crăpat; ori, vezi, că l-or hi mâncat pâşii as-noapte şi te-or hi lăsat cu dinţii la stele. Şi vezi de mai închipuie şi ceva pentru musafiri, că doar nu ţi-a hi mas numai ţie şoarecii în pântece.

Peste puţin, Cârţă se arătă cu două scafe mari de lemn, una aproape plină cu mojdei, alcătuit din apă şi usturoi ucis cu coajă cu tot, alta cu felii mari de urdă şi de caş, într-o baie, până la mijloc, de zăr cald.

— Da unde-i lingura, măi, uititule, băgă de seamă moşneagul, când puse Cârţă scafele lângă mămăligă. Ori crezi că-i toată lumea, ca tine, cal, să-şi moaie botu-n zăr şi să beie?

— Ce nu dai pace băietanului, moşule? zisei eu, adresându- mă moşneagului.

— He! He!... C-apoi, doar unu-i Cârţă Abrudeanu, sereacu. Când îşi primeneşte opincile, din Paşti în Crăciun, ori s-alege cun picior desculţ, ori cu târsânile bălălăind; da de-nfulicat nu mai are pereche pe faţa pământului.

Şi Cârţă iar se mistui în fundul stânii.
— Da unde puseşi lingura, moş Căpăţână? se auzi Cârţă strigând din nou către moşneag.

— Ia vezi, mă, c-a hi pe comarnic, printre cei caşi. Şi Cârţă se întoarse cu o lingură lipovenească, scurtă-n coadă şi lustruită cu roş, în formă de lingura zânei, pe care o vârî în zăr printre feliile de urdă şi de caş.

Bedreag scoase din brecinar o aţă lungă şi groasă şi, c-o destoinicie de matematic, apăsă meridiane şi paralele pe hemisferul cald al mămăligii, şi mămăliga se desfăcu, risipindu-se, în fierbinţi... corpuri geometrice.

Şi făcându-se toţi roată împrejurul mămăligii, îşi trase fiecare înspre dânsul partea sa; iar moş Căpăţână aşeză la mijloc scafa cu mojdei.

— Da-ţi ospăta o ţâ' şi 'neavoastră, domnişorule, zise el, îndreptându-se spre mine, care stăteam mai deoparte, şi aducându-mi într-o mână o bucată de mămăligă, iar în cealaltă scafa cu feliile de urdă şi de caş.

— Bucuros, moş Căpăţână, oi ospăta; numai cât se vede că d-ta mă iei drept Chiperiu ori Tătaru, de mi-aduci mâncare deoparte; ia pune, te rog, scafa şi mămăliga mea colo, la rând cu d-ta; se vede că mie nu vrei să-mi dai mojdei?

— Da ne rugăm de iertare, domnişorule, noi chiteam că...

— Rău chiteai, moş Căpăţână, zisei eu tăindu-i vorba, rău de tot; şi, drept pedeapsă că ai chitit aşa de rău, o să mănânci d-ta partea mea de caş, şi eu partea d-tale de mojdei.

Şi mă şi aşezai turceşte între Cârţă şi Bedreag.

— Da poftim, domnişorule, zise moşneagul, scărpinându-se peste căciulă în creştetul capului şi aşezându-se şi el la rând, bucuros, poftim, numai... dă...

— Dă, nedă, ia să te văd cum mănânci d-ta, moş Căpăţână, mămăligă cu urdă, că uite eu cum mănânc mămăligă cu mojdei.

Şi, după toate regulile celui mai deplin comunism, începui a mânca... Multă vreme însă după aceea n-am mai mâncat mojdei cu mămăligă...

Şi moş Căpăţână, cunoscându-se greşit, muşca tăcut din mămăligă şi din caş, sorbind zăr cu lingura cea roşie şi scurtă-n coadă.

— Ei, hai, moş Căpăţână, gustă şi d-ta din mojdei, că doar eu am glumit; mai lasă cea urdă, că-i fi sătul de frupt de oaie.

— Da poftim, domnişorule, poftim, că noi mâncăm de toate; dă... chiteam şi noi să-ţi dăm bucate mai subţiri.

— D-apoi mai subţiri decât mojdeiul, moş Căpăţână, ce bucate mai vrei; uite, apă goală cu mămăligă caldă...

Şi moş Căpăţână începu a întinge şi el în mojdeiul pe sfârşite.

Când ne lungirăm, ca după-masă, care-ncotro, pe unde găsirăm oleacă de umbră, moşneagul veni lângă mine, care mă aşezasem între Huţan şi Bedreag şi aprinsesem o ţigară. Moş Căpăţână îşi scoase şi el, cu ceremonialul obişnuit, luleaua şi hârtia cu tutun din chimir.

— Ia fă-ncoace cea hârtie, moş Căpăţână, zisei eu întinzând mâna spre moşneag.

Îmi dădu hârtia; scosei un pachet de tutun, căci aveam îndeajuns, îl desfăcui şi i-l pusei în hârtie.

— D-apoi aista a hi de cel bun, domnişorule, observă moşneagul uitându-se cercetător la tutunul ce-i dădusem.

— Bun, rău, pune şi d-ta-n lulea şi trage-i, că doar tot fum are să iasă.

Ceea ce moşneagul făcu, fără să-l mai îndemn de două ori.
— Dacă nu v-ar hi cu supărare, zise moşneagul, lungindu-se într-un colţ şi uitându-se ţintă la mine, v-aş întreba ceva.

— Nici o supărare, moşule, de ce să mă supăr?

— Parcă v-aş hi văzut undeva; nu sunteţi de la Cheatră?

— Ba drept de-acolo, moşule; da cum se face de mă cunoşti d-ta de la Piatra?

— D-apoi n-aţi apărat d-voastră cu Enescu, la giuraţi, amu un an, pe nişte hoţi care-o fost prădat o stână?

Lucrul era adevărat.

— Ba da, moşule, da ce-i cu hoţii aceia şi cu stâna?

— D-apoi că doar stâna noastră era cu paguba şi tot cu paguba o şi rămas; că doar hoţii o scăpat basma curată, ca nişte fete mari; şi tot noi şi cu vina, şi cu gloaba.

— Aşa-i, moşule, mi-aduc aminte; numai cât eu nu-s advocat; ia, mă luase şi pe mine, aşa, lude printre călăraşi, că doar la giuraţi şi dumneata poţi fi advocat. Da blăstămatul cel de Enescu, acela o-ntors capul giuraţilor, de i-o făcut scăpaţi pe tâlhari, c-acela ştie toate şurubăriile şi-ţi face din alb negru, şi din negru alb.

— D-apoi că şi dumitale cum îţi mai meliţa guriţa! de parcă-ţi sufla Aghiuţă la ureche, nu alta, zise moşneagul clătinând într-o parte şi-n alta capul cu căciulă cu tot, în semn de mustrare, şi, pufăind o dată din lulea, scuipă printre dinţi, până peste gurguiul opincilor lui Bedreag.

— Ei, şi nu cumva pentru asta ai să-mi porţi ponos? Ce vrei, moşule? Aşa-i legea: orice vinovat trebuie să aibă un apărător şi, dacă scapă, norocul lui.

— D-apoi, vezi că legea-i proastă: cine-o făcut-o n-o avut cap, domnişorule; eu chitesc că giuraţii aceia îs puşi acolo numai ca să le deie drumul hoţilor.

Şi fiindcă, de-aş fi discutat cu moşneagul în contradictoriu, mă temeam să nu mă rămână, schimbai cu meşteşug firul vorbirii, fără să schimb şi tema.

— Şi hoţii erau de pe-aici de pe-aproape? i-aţi cunoscut?

— Da cum nu, domnişorule; nişte potlogari din Calu-Iapa, feciori — chipurile — de gospodari... ne-o golit stâna de urdă şi de caş, ba ne-o luat şi câteva mioare, de le-o fript mai încolo, hăt, în pădure.

— Dă, moşule, unde-s bucate, şi pagubă, încheiei eu sentenţios; da, mă rog, apă de unde beţi când vi-i sete? întrebai eu spre a schimba vorba.

— Apoi, ia de-acolea, din vale; este un şipot sub o rădăcină de brad; mă Huţane, ia răpezi, că eşti mai sprinten.

— Apoi că mă duc şi eu cu Huţan, moşule.

— Poftim, voia la dumnevoastră, domnişorule. Şi, sculându-ne de jos, plecarăm împreună; dar până să facă Huţan un pas, eu făceam trei, şi totuşi mergeam alăturea; cu regula asta ajunserăm într-un desiş de brazi mărunţi, în mijlocul cărora se ridica unul de două ori secular, de sub ale cărui rădăcini un fir subţire de apă limpede şi rece se scurgea pe un jgheab aşezat acolo de ciobani; băui până simţii că am ucis setea pe care mi-o deşteptase arşiţa sărată a usturoiului şi, întremaţi, ne întoarserăm la stână şi eu, şi Huţan.

Schimbai priponul Pisicuţei mai la umbră sub poala pădurii şi tot la umbră mă lungii şi eu, cu capul pe şa şi, beat de usturoi, adormii într-o clipă.

Şi cine ştie cât aş fi dormit, dacă un strănutat neobişnuit nu m-ar fi izbit drept în ureche. Când deschisei ochii şi întorsei capul, un ţap c-o barbă de patriarh şi cu nişte ochi holbaţi, în floarea frunzei de varză, mă mirosea cu de-amănuntul şi, sub emanaţiunile nevăzute, dar puternice, ale usturoiului meu, scutura din cap şi strănuta disperat. Turma sosise de la păşune şi odată cu ea sosi curând şi noaptea. Focuri se aprinseră în poiană şi, peste puţin, liniştea se întinse pretutindeni... Adormirăm cu toţii. A doua zi, în revărsatul zorilor, însoţit de Sgribincea şi Huţan, apucai, peste munţii din răsărit, drumul Tazlăului.