Singur

Când soarele scăpătă după-amiază, mă hotărâi, ca un alt Robinson, să cercetez împrejurimile, spre a mă încredinţa de nu cumva vreo potecă, oricât de îngustă, ar fi tăiată pe coasta prăpăstioasă a muntelui, sau, cel puţin, dacă aşezarea locurilor n-ar fi priincioasă urmării mai departe, cu oricâtă greutate, a drumului meu întrerupt. Şi, fiindcă Pisicuţa ar fi fost în stare să smulgă priponul şi să se ia după mine, apoi mă dusei şi, dezrădăcinând din munte o stâncă uriaşă, ce-mi căzu la îndemână, o răsturnai peste capătul priponului ieşit afară din pământ. Apoi, înarmat până-n dinţi şi cu parul cel ascuţit ca unealtă de sprijin, plecai să dau ocol muntelui meu de adăpost... N-aş putea spune cum şi cât am mers; fu însă un moment când, spre cea mai mare glorie a mea, băgai de seamă că Natura, pe lângă alte multe, mari şi foarte înalte însuşiri, mă dăruise şi cu cele mai de căpetenie talente ale celui mai iscusit dintre alpinişti... Altfel nu m-aş fi putut lămuri cum, fără să-mi pierd cumpăneala o singură clipă, mă trezii deodată acăţat pe o aşchie de stâncă între cer şi pământ, de unde, sub picioarele mele, prăpastia se deschidea neagră, fioroasă şi fără fund, iar deasupra capului, peretele drept de stâncă îşi pierdea creştetul aerian în înălţimile albastre ale văzduhului... Totuşi, fiindcă, cu oarecare chibzuială, se putea încă păşi înainte, păşii; şi, iarăşi, fiindcă, cu oarecare îndrăzneală, s-ar fi putut sări peste crăpătura adâncă dintre două stânci, sării; şi păşind acum cu chibzuială, acum sărind cu îndrăzneală, mă trezii pe muchia unei opcini pleşuve şi largi, la picioarele căreia munţii se tupilau smeriţi ca nişte umilite şi sfioase straturi de verdeaţă.

Mă lungii într-un cot pe iarba moale şi spre sărbătorirea deplinei mele biruinţe împotriva stavilelor de tot felul, pe care codrul şi muntele mi le ridicase în cale, aprinsei o ţigară, al cărei fum se înălţă, prin depărtările albastre, până sub temeliile înalte ale stelelor lui Dumnezeu... Şi, iarăşi, fiindcă, de-a puterea fi, trecusem, cu toată alcătuirea fiinţei mele, spre tagma isteaţă a jivinelor, apoi cu instinct ager şi fără de greş, neabătându-mă adică din cale cu un palmac, măcar, la dreapta sau la stânga, mă întorsei pe acelaşi drum la întăriturile mele, unde Pisicuţa mă aştepta nemişcată şi cu ochii ţintă în desişul în care mă văzuse mistuindu-mă... Un nechezat de duioasă mulţumire întâmpină, din parte-i, cu tremolo de bas profund, sosirea mea cu nerăbdare aşteptată...

Întunericul sosi repede şi, mai mult din obişnuinţă decât de nevoie, aprinsei focul reglementar de noapte; iar când dădui să scot din desagi sărăcăcioasa mea cină de seară, mă încredinţai cu deznădejde că încetaseră, sărmanii, de a mai fi urechea de îmbelşugare a calului năzdrăvan din poveste... Dar, fiindcă flămând, iarăşi, nu mă puteam culca, apoi aşa turceşte cum stăteam dinaintea focului şi cu nasul în tăciuni, mă ospătai şi eu, după putinţă, cu nu ştiu a câta dumnezeiască "fericire", care glăsuieşte că "cei flămânzi se vor sătura", şi potrivit, aşadar, şi meşteşugului meu de dascăl de gramatică, mâncai şi mă săturai la timpul viitor.