Singur

Cum însă sufletul meu niciodată n-a fost în stare să ducă prea multă vreme în spate povara ucigătoare a sublimului, şi cum puterile întunericului, în urgia răzvrătirii lor, izbise, pe toate glasurile, clapele imense ale claviaturilor făptuirii, aş fi ajuns în cele din urmă să găsesc banală şi monotonă această rodomontadă a stihiilor, dacă ele nu şi-ar fi tras măsurile tocmai la timp... Poate să fi fost pe la cântători, când urletele vijeliei începură a-şi scoborî glasul, şi zbuciumul codrilor a se mai potoli; un tunet răzleţ încercă, din miazăzi, să mai răscolească clocotitor nemărginirile întunecoase, dar, iute, îşi stinse neputincios, în tăcerea nopţii adânci, duruitu-i depărtat... Artileria cerească scoborâse treptele văzduhului spre lumea cealaltă... Cineva trase parcă în lături perdeaua neguroasă a norilor şi, în întunericul cel mai de deasupra al cerurilor, o poartă de senin limpede se deschise spre adâncimile umbrelor albastre şi o stea cu lumină tremurătoare îşi cumpăni, sfioasă parcă, chipul său peste adâncuri... Numai şuvoaiele apelor, nepotolite încă, îşi mai trimiteau de prin văi, până-n depărtare, vuietul lor nedesluşit şi surd... Fiori iuţi de vânturi uşoare însufleţeau, în răstimpuri, neclintirea frunzişului negru, şi picături de apă mari cădeau grele pe pământ...

Cu vreascuri uscate, puse mai dinainte la adăpost, aţâţai un foc uriaş, şi întunecimile îngrozite fugiră să-şi adăpostească frica lor la marginile cele mai depărtate ale pământului; iar în bătaia luminoasă a focului, Pisicuţa, înfiptă neclintit pe toate cele patru picioare ale sale, cu capul în jos şi cu urechile plecate, stătea nemişcată cu încremenirea unei statui de bronz, tăiată pe fund de întuneric; de pe vârful prelins al moţului său din frunte, cele de pe urmă picături de apă ale potopului ceresc se strecurau domol şi rar şi, lunecând pe jgheabul strâmt dintre amândouă nările ei, cădeau grele pe pământ... Dormea şi visa!... "Dormi în pace!" îi dorii eu în gând, aruncându-i poclada pe spate şi închingând-o cu tafturul... "Dormi în pace!" Şi tot în pace mă hotărâi să dorm şi eu în fundul tihnit al vizuniei mele, după ce mai întâi aruncai pe foc, cu trunchiuri cu tot, crengile unui întreg codru de brazi, atâta adică cât să poată el mistui pân-a doua zi; şi în pace, prin urmare, dormirăm până-n ziuă şi eu şi Pisicuţa...

Iar a doua zi, când mă deşteptai şi mi-aruncai privirile peste împrejurimi, Firea întreagă mi se păru ca răsărită atunci pentru întâiaşi dată, din sânul adânc al apelor Creaţiunii. Atâta era de fragedă, atâta era de virginală! Soarele însufleţea, cu lumina de aur idealizat a razelor sale, picăturile mari şi grele de rouă curată, care atârnau pe vârful negru-verde al fiecărei frunze mici şi ascuţite de brad; ierburile subţiri şi mlădioase, sub greutatea aceloraşi picături de rouă, îşi plecau molatic fruntea lor înspre pământ; iar sub căldura soarelui dătător de viaţă florile galbene, albastre şi roşii, ca trezite din somn, îşi ridicau încet către ceruri potirul lor strălucitor. Un văl străveziu, ţesut din fire limpezi de lumină trandafirie şi cer albastru, acoperea imensitatea solemnă a nesfârşitului, şi imnul tăcerii netulburate se înălţa de pretutindeni, ca o rugă de mulţumire către Ziditorul puternic a toată făptura... Numai greierul păgân tulbura în răstimpuri, cu şuier pătrunzător, ceasul măreţ de rugăciune, şi gaia, ca o săgeată neagră şi iute, spinteca văzduhurile largi cu ţipet flămând şi ascuţit...

Deschingai tafturul Pisicuţei, îi luai poclada din spate şi, scoţând-o din întărituri, o priponii în zmeurişul pologit încă de ploile nopţii, dar care începuse a se ridica pe picioare sub razele acum fierbinţi ale soarelui înalt pe ceruri.

Ziua trecu. Trecu şi noaptea, şi altă zi lumină iarăşi cu strălucirea ei liniştea singurătăţii mele; şi altă noapte îngână încă cu cântecul de leagăn al susurului său căpătâiul somnului meu fără de visuri... Dar vine o vreme când Natura te soarbe cu atâta putere neîndurată în adâncul sălbătăciei sale, încât ţi s-ar părea că sângele tău stricat şi păcătos a fost înlocuit în vinele tale cu sânge de vioaie şi ageră jivină a codrilor... Şi eu, care mi se părea că plutisem patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi peste toate valurile fără de frâu ale tuturor potopurilor, aveam dreptul să mă uit ca spre o zare depărtată la timpurile de altădată, şi să privesc, ca prin sită, la chipurile şterse ale unei lumi pentru veşnicie înmormântate sau, cel puţin, să-mi cercetez barba, spre a mă încredinţa că nu e nici albă, nici până la brâu şi că, prin urmare, nici nu mă ridicasem la treapta vreunui patriarh, ferit prin îndurarea proniei cereşti de pieirea a toată suflarea...

Cum însă lucrurile toate au un sfârşit în lumea asta, tot aşa avură sfârşit şi merindele mele: ouăle, nucile, pâinea, zglăvoacele, merele, perele şi boiştenii fuseseră de mult desfiinţate; şipul cu rachiu îşi dăduse, şi el, suflarea sa cea mai de pe urmă, şi numai câte un hrib sau nicoreţ se mai arăta răzleţ, pe ici pe colea, prin vălmăşagul imens al calabalâcului meu de tot soiul...

Iată pentru ce, privind cu jale la cei câţiva bureţi ce mai rămăseseră, mi se părea că mă aflu înaintea unor

"Rari nantes in gurgite vasto" Ultimii supravieţuitori în vastul ocean (Virgiliu, Eneida).

din clasica antichitate... Atâta numai că, după ce, la prânz, îmi mâncai fripţi pe cei din urmă troieni ai mei, nu mai avui, măcar în gând, putinţa de a mai glumi pe socoteala vreunei depărtate antichităţi, oricât de clasică ar fi fost ea...