Singur

Soarele păşise de mult acum peste creştetul stâncii mele de adăpost, şi înălţimile din apus îşi prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. Noaptea se vestea grăbită din adâncuri şi luna nu păşise încă dincoace de hotarele răsăritului său. În schimb însă, de sub marginile depărtate ale văzduhului, de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorâţi, cu frunţi îndrăzneţe şi ameninţătoare, se iviră fără de veste şi împânziră într-o clipă, de jur împrejur, linia de împreunare a cerurilor cu pământul... Ai fi zis că imense şi negre urdii de fantome uriaşe urcau, în rânduri strânse, pe înalte trepte de haos, spre asaltul cel mai de deasupra al tăriilor cereşti... Un tunet răzleţ, răsărit din miazănoapte, răscoli clocotitor nemărginirile rotunde, şi un ropot fără întrerupere şi nedesluşit vestea, de pretutindeni, apropierea prăpăstioasă a artileriei cereşti... O puternică suflare de vânt trecătoare şi iute, ca un glas de pieire, strecurându-se printre frunzişuri, se stinse, tânguios şi jalnic, în nesfârşitul umbros al depărtărilor... Vijelia îşi trimisese înainte pe cel mai ager dintre vestitorii săi înaripaţi... Şi, de peste firea întreagă, până la hotarele auzului, într-o clipă se ridică, pe mii de note discordante şi totuşi armonice, simfonia înfricoşată a frământării şi a zbuciumului universal!... Puterile adâncului se treziseră de pretutindeni şi, sub ocrotirea oarbă a nopţii, îşi dezlănţuiră asupra pământului îngrozit furia lor prăpăditoare... Uraganele umplură jgheaburile largi ale munţilor şi, ca nişte imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale; viforul şuiera, gemea şi urla în răstimpuri cu glas acum de frunze spulberate, acum de codri zbuciumaţi, acum de munţi cu furie zguduiţi pe temeliile lor de cremene eternă... Sclipirile neîntrerupte şi orbitoare de lumină frântă ale fulgerelor spintecau, pe linii fantastice şi nemărginit de lungi, întunecimile fioroase ale nopţii înalte... Şi, între cele patru hotare ale nesfârşitului, întinderile oarbe tremurau cu răstimpuri scurte de întuneric şi lumină albăstrie sub licăririle fugătoare şi iuţi ale focului ceresc... Fierbeau văzduhurile şi cerurile clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor, şi pământul înfricoşat se cutremura nemernic, până în cele mai din adânc ale temeliilor sale, sub ropotul de trăsnete care cădeau asurzitoare prin întuneric, ca nişte imense bombe de flăcări, şi spulberau, ca şi cum ai sufla într-un strop de ţărână, frunţile de stânci îndrăzneţe ale celor mai semeţi dintre munţii săi... Şi sub zvârcolirea fără de margini a frământării şi sub urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră, jgheaburile adâncului se desfundară şi, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pământului, cu şuier de aer sfâşiat, potopul greu al apelor cereşti... Şi gemătul vijeliei pustiitoare îşi amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a şuvoaielor pământului... Iar sub urgia vijelioasă a apelor, stâncile, zguduite din înălţime şi smulse de pe temeliile lor de veacuri, se rostogoleau prăpăstios în genunile adânci ale văilor... şi sub izbirea lor neîndurată, brazii trufaşi ai codrilor se frângeau cu glasuri de trăsnet şi umpleau depărtările întunecoase şi goale cu cel mai de pe urmă răsunet prelung al prăpăstuirii lor de veci!...

Cine ştie dacă ceasul cel grozav al împlinirii vremilor de apoi nu sunase acum şi dacă nu era scris în cărţile oarbe ale ursitei ca să se aprindă şi să ardă osia nemăsurată a lumilor, de la un capăt până la celălalt? Iar temeiurile firii să se prăbuşească şi să umple, cu pulberea lor măruntă, întunecimile goale şi fără de sfârşit ale haosului negru, din care puterea cuvântului dumnezeiesc le scosese spre fiinţă?

Se poate... Toate se puteau; un singur lucru nu se putea: acela anume ca, odată cu desfiinţarea tăriilor făpturii, să se desfiinţeze şi tăriile mele... În zadar viforul, vijelia şi uraganele se izbiseră oarbe în clădirea zburlită de crengi uriaşe a întăriturilor mele, căci nu izbutiră decât să se sfâşie şi să urle de durere şi de ciudă... Şi parii de sprijin ai îngrăditurii mele de păduri peste păduri, înfipţi până-n inima pământului şi înalţi până la ceruri, cu vârfuri albe de dinţi ascuţiţi, râdeau prin întuneric de opintirile deznădăjduite ale neputinţei lor; iar pe povârnişurile de epică amintire, calde încă de eroismul Pisicuţei şi de pornirile războinice şi sângeroase ale muştei celei mari cu spatele lucitoare şi verzii, pânza deasă a apelor cereşti era sfâşiată în două de grebănul lung şi îngust al muntelui meu de adăpost şi, cu iuţeală de vifor şi cu clocotiri de tunete, se rostogolea pe două părţi spre genunile adânci ale văilor... Şi se rostogolea cu stânci, cu iarbă, cu flori, cu zmeuriş, cu toate idilele şi iluziile Pisicuţei mele, dar, mai ales, cu hribii, cu nicoreţii, cu ciupercile, cu râşcovii şi cu bureţii de tot felul pe care-mi-ntemeiasem nădejdea viitoare a întâmplătoarei mele schivnicii de mai târziu...