Singur

Dimineaţa trecuse călduroasă şi sosi de-amiaza ucigător de arzătoare. Soarele îşi ridicase de pe faţă zăbranicul său de aburi roşietici, şi, ajuns în răscrucile cerurilor, îşi cumpănea, parcă neclintit, pe albastrul şters al adâncurilor, discul său alb de lumină topită; iar din ceruri peste pământ, ca din o sită imensă, mâini colosale şi nevăzute cerneau o ploaie de foc mistuitor... şi pământul părea cufundat într-o genune de flăcări... De prin adâncul văilor, de peste înălţimea coamelor codrului, de pe întinderea scânteietoare a smidurilor înflorite, valuri străvezii de aburi sclipitori se ridicau în unde creţe şi, tremurând în zare, se topeau în văpaia înaltă a cerului aprins... În turbarea ei caniculară, arşiţa miezului înflăcărat al zilelor de iulie muşca cu dinţi de foc de pretutindeni şi îşi ostoia setea sa covârşitoare cu cele de pe urmă picături de viaţă, umede şi vii, sorbite din vinele adânci ale lucrurilor... Şi, de pretutindeni, toate, într-un susur nedesluşit, sfârâiau a uscăciune!... Codrii uriaşi, ca o mână de vreascuri netrebnice, se zvârcoleau neputincioşi şi ţipau de usturime înăduşită, sub văpaia incendiului universal. Greierul, cântăreţ neobosit al zilelor de vară, amuţise, istovit, sub umbra înălţimii ocrotitoare a ierburilor; veveriţa pusese frâu neobositei sale zburdălnicii şi, cuprinsă parcă de neclintirea prefăcută a morţii, îşi mistuise fiinţa sa în încheietura umbroasă a unei crengi aeriene. Gaia nu mai spinteca văzduhurile cu ţipăt flămând şi ascuţit, vântul nu mai clătina frunza pădurilor, şi nici un fulg de nor nu mai îndrăznea să brăzdeze cu umbra-i subţire înălţimile aprinse ale împărăţiei focului... Cât despre mine, lungit cum stăteam în fundul cel mai din adânc al peşterii mele, fără teamă de priviri iscoditoare, îmi făceam socoteală cum aş putea împărtăşi posterităţii depărtate deosebitele simţiri pe care le încearcă cineva când e aruncat, de viu şi fără păcate, în gurile de flăcări ale Tartarului! Şi fiindcă Pisicuţa, din iarba înaltă în care stătea înmormântată până la gât, sforăia deznădăjduit, mă dusei s-o dezleg din pripon şi s-o aduc între întărituri. Nu mă putui totuşi opri de a nu mă desfăta o clipă, privind la lupta uriaşă, ce se încinsese între ea şi o muscă mare cu spatele lucitoare şi verzii, care năzuia, numaidecât, să se adăpostească de arşiţa dogoritoare a soarelui în umbra umedă a uneia din nările ei; şi cu greu ai fi putut hotărî care dintre amândouă erau mai iscusite în strategie, musca sau Pisicuţa? Căci, dacă Pisicuţa îşi apăra nasul, scuturând din cap în toate părţile, musca, nu mai puţin, cu o preciziune vrednică de cea mai desăvârşită balistică, ochea şi prindea nasul Pisicuţei din zbor şi se înfunda, cu iuţeala unei săgeţi, în adâncul uneia din nările ei; atunci Pisicuţa sorbea şi îşi umfla pieptul său puternic cu jumătate din atmosfera pământească; iar când aerul, astfel sorbit, era înapoiat cerului sub forma ruptă şi zguduitoare a unei furtunoase note de trombon, musca ţâşnea zăpăcită din nara Pisicuţei şi îi trebuia vreme până să se dezmeticească şi să se descurce din ierburile încâlcite în care fusese aruncată, spre a-şi găsi din nou echilibrul de luptă... De la o vreme musca îşi schimbă planul de atac şi începu să bată părţile mai slabe ale citadelei, ca şi cum, adică, Pisicuţa n-ar fi avut nici picioare, nici coadă, nici dinţi şi, mai cu seamă, darul nepreţuit de a-şi scutura cu atâta putere pielea spatelor sale, încât geniul strategic al tuturor muştelor universului la un loc ar fi rămas neputincios faţă de cutremurul prăpăditor al spinării şi al coastelor ei... Şi, deşi eram încredinţat că, în cele din urmă, biruinţa va cumpăni spre partea Pisicuţei, mă hotărâi totuşi să intru la mijloc, în această epopee măreaţă şi crâncenă ce se desfăşura ochilor mei, şi dezlegând-o deci din pripon, o condusei, ca o altă zeitate antică, sub egida-mi ocrotitoare înlăuntrul sacrosant al întăriturilor mele!... Iar pornirile războinice şi sângeroase ale muştei cu spatele lucitoare şi verzii se ostoiră la hotarele umbroase ale pădurii.