Singur

Curând scăpătă şi soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului, iar Dumnezeu umplu, în urma lui, cu întuneric, cupa imensă a haosului său, de la cele mai de jos adâncuri ale pământului până la marginile cele mai deasupra ale cerurilor... Şi formele schimbătoare ale lucrurilor se topiră şi se mistuiră în noapte ca într-o mare întunecoasă şi fără de margini... Ceasul de pace şi de linişte sună tăcut de pretutindeni, şi Firea amorţită îşi plecă spre odihnă capul său... Tăcerea îşi întinse adâncul tainei sale până la hotarele cele mai de pe urmă ale nesfârşitului, iar din înaltul cerurilor mâna îndurătoare a Celui-Preaputernic aprinse milioanele sale de stele şi, cu lumina lor strălucitoare, călăuzea, pe drumul fatal al veşnicei sale pribegii, calea oarbă a pământului... Susurul domol, prelung şi nehotărât al tăcerii mute se ridica peste abisuri, ca o cântare fermecată de leagăn, şi lumile dormeau duse pe braţe imense de întuneric... Iar peste tot şi peste toate, se aprinse la răsărit, ca o candelă de străjuire, luna plină a sfârşitului de iulie şi, prin rariştea neagră a pădurilor, îşi trimise până la mine întâile luciri fantastice şi mişcătoare ale razelor sale argintii, piezişe şi reci... Îmi descoperii capul şi, plecându-mi fruntea înaintea răsăritului, îmi făcui semnul crucii...

Mă culcai şi adormii repede. Când mă deşteptai a doua zi, numai după o clipă parcă de somn, băgai de seamă că soarele fusese cu mult mai harnic decât mine, căci se părea că se înălţase pe ceruri în vârful degetelor şi, de peste întărituri, se uita furiş la mine, tocmai în fundul peşterii. Focul somnoros mistuia, fumegând, cel de pe urmă tăciune; Pisicuţa, cu câteva fire de iarbă afară din bot, dormita pe toate cele patru picioare ale sale... Dădui în lături stavila de la intrare şi ieşii afară din... vizunie. Linişte netulburată în cer şi pretutindeni! şi nici un vânt din cele patru nu-şi părăsise încă culcuşul său, spre a învia codrii adormiţi. Peste deşertul înalt şi plin de lumină al văilor adânci, numai gaia, cu ţipet flămând şi ascuţit, spinteca văzduhurile ca o săgeată neagră şi iute. Şi deşi ziua era la început, soarele totuşi ardea cu putere şi prevestea o adevărată zi de cuptor. În zadar cercetai cu privirea întinderea cerurilor până la cele mai depărtate margini ale sale: nici o pată de nor nu plutea peste seninu-i albastru şi limpede. Soarele îşi acoperise faţa cu un zabranic de aburi roşietici şi stihiile păreau că plănuiesc ceva în încremenirea lor. Astfel luai hotărârea să mă astâmpăr locului, până se va alege la o parte. Potrivit, aşadar, acestei hotărâri, urma să îndeplinesc, pe ici pe colea, unele lipsuri ale vremelnicei mele gospodării. Priponii pe Pisicuţa într-o aşezătură cu iarbă înaltă, mai largă şi pe îndelete aleasă; doborâi din nou la pământ alte păduri seculare şi, cu trunchiuri pe care nu mă pricep cum de le mai putea pământul geui pe spatele sale, lărgii şi înălţai întăriturile mele, până la punctul de a nu-i mai da mâna sfântului soare să mi se oglindească înlăuntru, decât doar la amiază. Vânturile trebuiau să-şi sfărâme furia lor vijelioasă de neclintirea zidurilor de lemn ale Genuclei mele; şi fie că ciclopii vor fi lăsat sau nu vor fi lăsat urme de trecerea lor pe pământ, ştiam însă că cerurile şi pământurile vor trece, dar... întăriturile mele vor rămânea!... Oricum, dar mă simţeam mândru; şi încă cu drept cuvânt; de aceea păşii mai departe spre îndeplinirea altor lipsuri deopotrivă strigătoare la cer. Ştiam eu, de pildă, câtă vreme era să stau locului? Ş-apoi proviantul pe care-l aveam la îndemână era să-mi fie de ajuns?... Atâtea probleme care se cereau dezlegate numaidecât. Înarmat deci până-n dinţi, şi cu parul cel ascuţit în dreapta, plecai în pădure după ciuperci... Peste puţin, mă întorsei cu desagii plini de hribi, de râşcovi şi de nicoreţi; cât despre zmeură, dacă mi-ar fi fost sete, n-aş fi avut decât să întind mâna şi s-o culeg chiar de sub labele ursului. Dar ceea ce băgam de seamă în toiul tuturor acestor îndeletniciri ale mele era dragostea ce prindeam, văzând cu ochii, pentru viaţa de sălbatic... Ba fu chiar un moment, când n-aş fi putut spune cu siguranţă dacă vreodată fusesem în altă stare decât în cea de faţă; şi dovadă despre aceasta e că uitasem cu desăvârşire deosebitele forme ale nasului deosebiţilor mei prieteni din lumea cealaltă. Şi mi se părea mie că tot ce trăise altădată sub ochii mei nu putuse fi decât fantasmagoria bolnavă a unui vis sau, cel mult, amintirea neguroasă despre lumea fosilelor vreunei depărtate perioade geologice, despre care sau citisem undeva, sau îmi povestise cândva vreun funebru iscoditor de oseminte vechi şi antedeluviane!...