Singur

În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munţilor pitici, ce-şi ridicau cu sfială parcă piscurile lor viorii şi văpaia de aur a soarelui înflăcărat; aburi uşori şi străvezii, ca o reţea alburie şi subţire de aţă de paingăn, împânzeau imensitatea nemărginirilor deşerte... Albastrul şters al văzduhului topit apăsa greu peste pământ, iar sub arşiţa covârşitoare a miezului zilei, vântul adormise obosit; frunza codrilor nu se clătina şi tăcerea netulburată îşi întinse pretutindeni neţărmurita ei stăpânire... Inima lucrurilor încetase de a mai bate şi o sincopă colosală ai fi zis că tăiase suflarea în pieptul uriaş al Naturii... Moartea păşise parcă peste hotarele vieţii şi viaţa se tupilase în adâncurile cele mai dinlăuntru ale firii încremenite... Şi cine ştie câtă filozofie nesărată şi câtă poezie sforăitoare n-aş mai fi făptuit eu cu gândul în faţa amorţitei vieţi universale, dacă pronia cerească nu m-ar fi dăruit cu o nepreţuită însuşire: ori de câte ori mă găsesc în faţa priveliştilor mari ale Naturii liniştite, mă cuprinde numaidecât sau melancolia, sau... somnul, două stări ale persoanei mele, între care niciodată n-am făcut deosebire; căci după cum melancolia e somnul sufletului, tot aşa somnul e melancolia trupului; şi fiindcă nu-mi era somn, mă hotărâi să rămân melancolic...

Umbra stâncii mele de adăpost înmormântase împrejurările depărtate într-un soi de amurg prea timpuriu, care-şi întindea liniştea sa netulburată până la hotarele luminoase ale zilei ce ardea încă în toată puterea caniculară a razelor soarelui... O suflare de vânt răzleaţă şi molatică, furişându-se din ascunzătoarea-i răcoroasă de frunziş întunecos, se abătu fără de veste peste întinderea înflorită din faţa mea; iar sub mângâierea uşoară şi trecătoare, florile îşi plecară spre pământ fruntea lor drăgălaşă, ca sub farmecul unei sărutări cu dor aşteptate; şi poate că ceea ce strălucea între foile albastre ale uneia din ele era o picătură de rouă sau... poate chiar o lacrimă de bucurie sau de durere... Oare Ziditorul a toată făptura n-a aşezat câte-o scânteie de viaţă şi de simţire în fiece lucru, de la om şi până la firul de nisip?... De ce dar n-ar plânge florile sau nu s-ar tângui cu glasuri de vânt? Şi de ce, încă, n-ar geme râurile cu eterne suspinuri de ape?... Şi era în ceruri atâta strălucire, pe pământ atâta linişte sfântă!...

Un sforăit puternic şi un nechezat ascuţit al Pisicuţei rupse firul melancolic al cugetărilor mele şi mă făcu să sar grăbit şi drept în picioare şi să alerg iute lângă dânsa; poate că simţise ceva... Cercetai cu de-amănuntul împrejurimile... nu era nimic...

Ba cu una, ba cu alta, soarele se plecase simţitor înspre apus, şi întunericul peste curând avea să sosească. Mă pusei deci în cale să-mi iau măsurile pentru siguranţa deplină a popasului meu de noapte, lucru pentru care, de altmintrelea, aveam încă destulă vreme la îndemână... Securea părintelui Ghermănuţă, ajutată de puterea sălbatică a braţelor mele, făcu minuni... În mai puţin decât s-ar crede, pădurile împrejmuitoare zăceau doborâte la pământ!... Şi iarăşi, în mai puţin decât i-ar trece cuiva prin minte, în faţa peşterii mele şi pe întinderea trebuitoare, pădurile desfiinţate se prefăcură într-un val înalt şi nestrăbătut de trunchiuri de copaci, încâlcite la un loc cu crengile lor. Pari lungi şi deşi, bătuţi până la pământ în mijlocul valului, străjuiau drepţi şi neclintiţi, cu vârfurile lor ascuţite, creasta zburlită a întăriturilor mele; iar între peretele stâncii şi unul din capetele arcuite ale valului meu, lăsai o strâmtă deschizătură, ca loc de intrare şi de ieşire. Apoi târâii înlăuntru un munte întreg de vreascuri şi de uscături, care ar fi fost îndeajuns să hrănească pentru veşnicie focul nestins pe altarele Vestei...

N-aveam chip, n-aveam cu ce, dar într-un par mai înalt aş fi aninat şi clasica înştiinţare, pe care Romulus cu atâtea mii de ani o înfipsese, înainte de mine, pe zidul cetăţii sale: Morietur quicumque transiliet moenia mea... Şi iată-mă deci în stare să stau de vorbă, peste gard bineînţeles, cu orice sihastru morocănos şi cu patru labe al pustiului munţilor, ba chiar, la nevoie, să am destulă vreme de a-i frige şi ochii cu tăciuni, de cumva s-ar fi încumetat la vreo călcare de domiciliu... Şi dacă mai pui la socoteală securea, adică toporul părintelui Ghermănuţă, şi cele şase focuri ale revolverului meu cazon, apoi înţelege oricine că mă găsii îndreptăţit, după ce-mi sfârşii treaba, să mă primblu şuierând, cu mâinile la spate, pe dinaintea iscusitelor mele isprăvi, şi să gust în pace deplină fericirile netulburate ale singurătăţii... Iar când cele de pe urmă raze roşietice ale soarelui de apus poleiau încă hotarele de răsărit ale depărtărilor neguroase, dezlegai pe Pisicuţa din pripon ş-o vârâi între întărituri; îi smulsei din zmeuriş şi-i adusei, pentru noapte, un braţ zdravăn de iarbă fragedă şi înflorită, astupai intrarea cu trunchiuri de copaci bine înţepenite şi pusei, cu chipul acesta, între mine şi pustiu, o stavilă nestrăbătută... Eram acasă la mine. Oricine va trece peste zidurile mele va muri.