Singur

Dreaptă cum era stânca, de parcă era trasă la cumpănă, avea totuşi jos şi cam la mijloc o scobitură destul de adâncă, în care cineva s-ar fi putut adăposti în larg, pentru orice împrejurare. Pe cât de sus se pierdea creştetul ei acoperit de păduri în adâncul cerului, pe atât, de la faţa potecii, în jos, se deschideau, pe dreapta şi pe stânga, spre fundul pământului, două prăpăstii cu adâncimi fioroase, pleşuve, aspre şi cu povârnişuri stâncoase, unde zmeurişul lui Dumnezeu creştea în deplina şi netulburata lui voie; cu alte cuvinte, pe lângă proviantul meu de ouă, de zglăvoace şi de nuci, înlesnit mie de părintele Ghermănuţă cu atâta dărnicie, întâmplarea îmi mai punea la îndemână şi zmeura răcoritoare şi îmbălsămată a munţilor săi... Foarte bine! "Dar, mă gândeam eu, unde se află zmeură şi stânci, acolo se ţin şi urşii"; şi, drept vorbind, eroismul meu se simţea cam la strâmtoare, când mi-nchipuiam că vreun morocănos sihastru al pustiului putea veni la mine foarte grav şi pe patru labe ca să mă întrebe de sănătate, pe mine, care n-aveam decât două!... Şi, într-un punct anumit, mi se părea chiar că zmeurişul e vânzolit de o vietate puternică, ba... mi se mai părea că şi un mormăit, plin de rele prevestiri, străbate depărtările până la mine... Era vântul care clătina întinderea trandafirie şi plină de soare a smidului de zmeură, şi poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrâneţe, se legăna scârţâind la suflarea aceluiaşi vânt... Din închipuire se naşte frica, din judecată bărbăţia... Cea întâi veşnic era cu mine, cea de a doua... mai pe apucate. Totuşi, până ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai târziu, găsii cu cale să-mi aşez în scobitura stâncii tarhatul meu întreg şi să priponesc pe Pisicuţa într-o aşezătură mai largă şi plină cu iarbă înaltă, de pe povârnişul uneia din prăpăstii; căci, de-aş fi lăsat-o slobodă, apoi, fantastică cum era şi iubitoare, ca şi mine, de pribegie, s-ar fi luat după florile ce scânteiau pe nemărginirea prăpastiei, în lumina soarelui de amiază, şi s-ar fi prăbuşit la vale de pe vreuna din nenumăratele muchii de stâncă, ce stăteau ascunse cu viclenie sub adăpostul de umbră netulburată al ierburilor înalte...

... Şi să fi îndrăznit cineva să tăgăduiască că toate cele nouă fericiri nu dăduseră peste mine!... Dezlegai desagii, scosei dintrînşii vestitul meu prosop şi, aşternându-l pe iarbă, la intrarea vremelnicei mele locuinţe, in propatulo , cum ar zice antichitatea, îl ridicai sau, mai degrabă, îl scoborâi la treapta de faţă de masă... Am, câteodată, şi eu toanele mele de lux; decât mi se întâmplă aceasta tocmai atunci când lucrul se potriveşte mai puţin... Iar La vedere.

când mă găsii aşezat turceşte dinaintea îmbelşugatului meu ospăţ cu tot soiul de merinde, mă simţii foarte nenorocit că nu am prilejul de a pofti la masa mea pe vreun nevoiaş de rege sau împărat, care — o dată măcar în viaţa lui — nu s-a învrednicit să mănânce o singură frunză de podbal, cu zglăvoace cu tot, să guste rachiu călugăresc cu mirodenii de inipere şi izmă creaţă, sau cel puţin să se fi lungit într-un cot, fără de grijă, pe iarba verde şi înflorită de pe răscrucile pământului!...

Sfârşii ospăţul meu cu mere zvântate şi cu nuci, adică cu fructe, şi deci după toate regulile înalte ale celei mai rafinate gastronomii. Strânsei rămăşiţele prânzului în desagi şi vârâi desagii în fundul scobiturii...

Nu ştiu cum, dar mă simţeam parcă "la mine acasă"; şi fiindcă oricine, la casa lui, trebuie să facă şi ceva gospodărie — apoi, în lipsă de covoare de Persia, aşternui pe jos poclada de sub şa, rezemai şaua în chip de pernă lângă unul din pereţii lăturalnici al scobiturii, aninai frâul la intrare, într-o aşchie mai răsărită de stâncă; în alta, şi tot la intrare agăţai mantaua; ba mi se pare că, cu un târş de brad în loc de mătură, făcui şi ceva curăţenie pe dinaintea uşii... Şi dacă stăpâna ar fi fost acasă, aş fi crezut că întâmplarea îndreptase paşii lui Ulise spre peştera zeiţei Calipso... Setea mă cuprinse; scoborâi în zmeurişul din care Pisicuţa nu-şi arăta pe deasupra decât numai vârful urechilor şi, cu zmeură îmbălsămată şi răcoritoare, o astâmpărai şi pe dânsa.

Tăiat în faţă de trufaşa şi imensa stâncă aeriană, încins pe laturi de cele două prăpăstii, ar fi trebuit, ca să pot merge mai departe, sau să mă înalţ la ceruri zburând, sau să mă cobor în Tartar de-a rostogolul; dar, fiindcă nu eram gata încă pentru nici unul din aceste două soiuri de călătorie, amânai pentru mai târziu şi pe una şi pe alta. Rămăsei deci locului; cu alte cuvinte, deşi aş fi putut ieşi din încurcătură într-un chip oarecare, mă hotărâi totuşi să mă folosesc de adăpostul hărăzit mie de pronia întâmplării şi să aştept aici voile mai blânde ale ei. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât, dacă jumătate din prorocirile părintelui Ghermănuţă, cea cu potecile, se adeverise, de ce adică nu s-ar fi adeverit şi cealaltă jumătate, cu primenitul luminii? Căci luna, măcar că e lună, dar mai la urmă e tot femeie; şi să te ferească Dumnezeu de primenitul femeilor!... Cu ce mai de nouri groşi şi nestrăbătuţi ochiului iscoditor nu era să astupe şi să zăvorască ea uşile cereşti ale sanctuarului său de misterioasă primeneală!... Câtă apă din văzduhuri nu era să-i toarne sfântul Ilie din cap spre a se la şi a se curăţi de rugina groasă, lăsată de negurile nopţilor pe faţa ei bălaie şi în părul ei blond! Câtă hodorogeală de tunete, ce mai vânzoleală şi trăncăneală de pretutindeni nu era să zguduie, din temelie, gospodăria cerească!... Câte lumini nu trebuiau să-i aprindă fulgerele înaintea oglinzilor ei de senin, spre a-şi cerceta mai cu deamănuntul în ele greşurile chipului său grăsuliu şi sprâncenat!... Şi când te gândeşti că eu întru nimica nu eram vinovat să duc în spate urmările acestei cochetării cereşti!... Aprinsei o ţigară şi mă lungii într-un cot dinaintea vizuniei mele...