Singur

Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viaţă omenească şi, rezemat pe cunoştinţele geografice ale Pisicuţei, urcam în pas de voie şi fără grijă suişul când mai repede, când mai trăgănat al câte unei poteci, ce-şi furişa şerpuitu-i umbros sub taina netulburată a pădurilor... N-am fost niciodată grozav de tare în ştiinţa gromolnicelor şi nici în a mâinii lui Damaschin; şi putea, prin urmare, lumina să se primenească, fără ştirea mea, oricât ar fi poftit şi, tot fără ştirea mea, să-şi încrunte cerurile sprânceana şi să-şi verse urgia lor asupra capului meu... Ceea ce însă începea să se adeverească erau potecile, care — după spusa părintelui Ghermănuţă — se încrucişau şi se tăiau între ele, de nu le mai dădeai de capăt...

Şi, deşi în împrejurări grele filozofia nu m-a părăsit, cu alte cuvinte, deşi eram încredinţat că şi potecile, ca orice lucru în lumea asta trebuiau să aibă mai la urmă un capăt şi un sfârşit, totuşi o nemărginită şi neputincioasă ciudă mă cuprindea când vreuna din ele, cu apucăturile ei de femeie vicleană, mă purta după voie şi de nas până la hotarele murelor sau ale ciupercilor, ş-apoi deodată, ca şi cum cineva i-ar fi tăiat capul, se curma, îşi dădea sufletul şi murea la marginea vreunui desiş încâlcit şi întunecos al pădurilor...

Ce să faci în asemenea împrejurări?... Stai nedumerit şi, cel mult, dacă-ţi este îngăduit să doreşti de a te afla şi tu sub pielea biblică a vreunui profet, spre a-ţi fi şi ţie dat să pui soarelui mâna la piept, să-l ţintuieşti în loc pe ceruri şi să-l îndatoreşti de a nu se mişca un pas mai mult, pănă ce nu vei fi găsit o potecă cinstită şi fără viclenie în suflet, care să te scoată cu ziua la vreun limpeziş.

Astfel mă socotii foarte jignit de părtinirea dreptăţii cereşti, care hărăzeşte darurile atotputerniciei sale numai celor aleşi... Dar, în sfârşit, ceva trebuia să fac, şi făcui! mă lăsai la pronia întâmplării, un fel de zeitate oarbă, dar care vede mult mai bine decât zeităţile cu ochi şi cu care totdeauna m-am înţeles ca şi cu un vechi şi credincios prieten...

Mulţumită deci acestei zeităţi prielnice mie, mă trezii peste puţin cu Pisicuţă cu tot în inima unor codri de două ori seculari, de unde orice urmă de potecă aproape dispăruse de sub copitele Pisicuţei...

Descălecai să odihnesc... Şi de unde mă aşteptam ca fiorii reglementari de groază ai pustiului şi ai singurătăţii să-mi străpungă inima cu un fier aprins, dimpotrivă, o linişte senină, un soi de cerească beatitudine îmi cuprinse fiinţa mea întreagă... O pătură groasă de întuneric greu îmi păru că se desprinde şi că mi se ridică de pe suflet şi de pe inima mea care, uşurată ca de sub lanţurile zgomotoase ale unei grele închisori, începu să bată în voie, cuprinsă de simţiri străine de dânsa până atunci... Şi de ce n-ar fi fost aşa? Oare nu scuturasem eu de pe suflet şi de pe inimă grijile cicălitoare şi ridicole ale vieţii de toate zilele? Oare din ochii mei nu se ştersese, ca prin descântec, priveliştea deşănţată şi vrednică de milă a nemerniciei şi stricăciunii omeneşti? Nu eram eu slobod să cuget, să simt, să râd, să plâng, să ţip, să mă mişc sau să mă dau de-a tumba în toate chipurile şi după toate îmboldirile nestrunite ale propriei mele firi? Cine avea mai nemăsurată putere decât mine asupra nemărginirii mute şi solemne a singurătăţii şi a pustiului? Mi se părea că firea întreagă, de la ţânţar şi pân'la urs, datoare era să cinstească în mine pe regele său atotputernic; căci singurul stăpânitor de obârşie divină eram numai eu în ceasul acela!

Încălecai şi începui a urca la deal pe drum aproape fără de urmă... Pisicuţa se opintea din greu şi răsufla des... Deodată se opri, ca trăsnită, din mers şi eu tresării ca deşteptat fără de veste din somn. O stâncă ameţitor de înaltă şi dreaptă ca un perete căzuse parcă năprasnic din cer şi tăiase capul drumului pe care urcam la deal... Iar în timp ce eu mă scărpinam, de ciudă, în creştetul capului şi peste pălărie, Pisicuţa, fiindcă nu se putea scărpina şi ea ca mine, cu copita, apoi cu potcoava şi tot de ciudă scărpina şi ea pământul din care pietre mărunte, măcinându-se şi ciuruind, curgeau de-a rostogolul la vale.

Dar, cum nu poţi, cu ciuda şi cu scărpinatul, să îndupleci pe o stâncă făr' de inimă şi făr' de suflet să ţi se dea din drum în lături şi să-ţi deschidă calea mai departe, de aceea şi Pisicuţa şi eu, după o scurtă, dar temeinică chibzuinţă, ne hotărârăm să lăsăm încolo şi ciudă şi scărpinat şi să aşteptăm cu răbdare voile mai blânde ale întâmplării... Ş-apoi era şi timpul. Soarele mai că păşişe peste răscrucile cerului şi foamea, care se învârteşte — se vede — în jurul omului, ca şi soarele în jurul pământului, sosise şi ea drept răscrucile stomacului meu şi, fără îndoială, că şi drept răscrucile stomacului Pisicuţei...

N-aveam dinţii Zgripţuroaicei din poveste şi, prin urmare, nu puteam sfredeli stânca răsărită în calea mea, spre a trece mai departe; de aceea hotărâi să mă opresc şi să-mi fac aici zilnicul şi obişnuitul meu popas. Descălecai, dădui jos toată povara din spatele Pisicuţei, îi luai frâul din cap ş-o lăsai slobodă, spre a-şi căuta de suflet, ceea ce, de altmintrelea, mă hotărâi să fac şi eu... Şi, cum mă uitam în toate părţile, ca să fac mai aproape cunoştinţă cu locul hărăzit mie de întâmplare pentru vremelnicul meu popas, mă încredinţai încă o dată că tot înţelepciunea întâmplării cârmuieşte şi regulează rostul întreg al tuturor lucrurilor...