Singur

— Domnule, îmi zisese părintele Ghermănuţă la plecare, nu era rău să mai fi zăbovit d-voastră câteva zile la noi, că-i tocmai la primenitul luminii şi vremea poate să se schimbe; şi de v-a apuca ploaia-n pădure, apoi are să vă fie greu de tot; şi, mai ales, cum nu cunoaşteţi d-voastră drumul, se poate întâmpla să rătăciţi, că potecile se taie şi se-ncrucişează între ele, de nu le mai dai de capăt.

— Cu-atâta mai bine, părinte Ghermănuţă, îi răspunsesem eu încălecând, că doar n-am plecat de-acasă cu gândul să merg pe drum bătut şi nici n-am făcut învoială cu stihiile ca să-şi ieie căciula dinaintea mea; treaba potecilor, să se taie şi să se încrucişeze între ele cât or pofti; şi treaba luminii, să se primenească, dac-o gâdilentre spate.

— C-apoi drept ţi-oi spune, domnule, că chisnovat om mai eşti. De eram sau nu chisnovat, treaba părintelui Ghermănuţă; iar de nu-mi păsa de încrucişatul potecilor şi de primenitul luminii, aceasta era treaba mea. Şi cum să nu fi fost treaba mea, când, mai ales, desagii mei se lecuiseră pe deplin de oftiga de care zăcuseră şi-şi recăpătaseră din nou vechea şi îmbelşugata lor rotunjime... Pentru leafa pe câteva luni înainte, părintele Ghermănuţă îngrămădise, pe fundul unuia dintr-înşii, foi late de podbal rotund, pe care stăteau aşternute şi mumificate, după cum pe fiecare aici le apucase vremea şi le încremenise fierbinţeala vetrii, popoare întregi de zglăvoace căpăţânoase şi de boişteni cu ochii holbaţi. O legătură cu felii de pere şi de mere zvântate la soare, mai pântecoasă decât un egumen, ţinea cumpănă, în celălalt desag, zglăvoacelor şi boiştenilor dimpotrivă; şi, tot pentru cumpăneală, împărţise părintele Ghermănuţă, de o parte şi de alta, ouăle răscoapte de la găinile unui sat întreg; iar golurile dintre calabalâcul meu de tot soiul erau îndeplinite cu nuci guralive, care frecându-se între ele, tuşeau în cor şi în cadenţă, bătând parcă tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Pisicuţa, de altă parte, nedumerită asupra gălăgiei ce se făcea îndărătul său, întorcea capul din când în când şi împungea cu botul în desagi, ca şi cum ar fi voit să pună nucile la ascultare; nucile însă, ca şi cum i-ar fi făcut în ciudă, tuşeau mai tare şi ţipau mai ascuţit. Iar de cumva se oprea în loc şi se scutura, voind să arunce cât colo acel bucluc de la spatele sale, nucile ţipau şi mai ascuţit şi făceau o gălăgie infernală; şi astfel Pisicuţa, neputincioasă şi deznădăjduită, după ce stătea un minut pe gânduri, îşi relua, indignată, gebeaua întreruptă, iar nucile, scoborând glasul, tuşeau în cor şi în cadenţă şi băteau înainte, vesele parcă, tactul gebelei legănate a Pisicuţei mele. Vreo trei pâini cu gingini aspre şi un şip de rachiu călugăresc, cu îngrijire astupat şi pus la loc mai de fereală, alcătuiau, cu îndestulare şi prisosinţă, proviantul de drum al pribegiei mele.

— Iaca, domnule, mai zise părintele Ghermănuţă, vârându-mi şi o secure în desagi, iaca, poate să aveţi nevoie de tăiat vreun lemn pentru foc ori pentru altăceva... Nu ştii cum vine vremea în pădure; când pleci la drum, nu-i rău să te îngrijeşti de toate...

Bietul părinte Ghermănuţă!... Ar fi fost în stare să-mi dea şi rasa din spate... Atâta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp aşa de scurt!...

— Foarte mulţumesc, părinte Ghermănuţă, foarte mulţumesc, mai rămâi sănătos şi să ne vedem cu bine, zisesem eu, dând călcâie Pisicuţei.

— Să mergeţi sănătoşi şi Domnul să vă aibă în paza sa, încheiese părintele Ghermănuţă, închinându-se până la pământ şi ridicând mecaniceşte dreapta spre comănac, ca şi cum ar fi voit să-şi ieie căciula din cap.

Şi legănat de eterna gebea a Pisicuţei, mă îndreptam, odată cu zorile, spre tăriile dimpotrivă ale munţilor din miazăzi.

Iar când, din depărtare ca de-o bătaie de puşcă, întorsei capul şi mă uitai îndărăt, zării pe părintele Ghermănuţă în poarta schitului, stând încă neclintit şi uitându-se cu jind în urma mea; apoi, cenuşiu şi mărunt cum era, se topi în zarea cenuşie a depărtării...

Mergeam singur şi tăcut. Respiraţia aburoasă şi nemărginită a nopţii aruncase un linţoliu subţire şi străveziu de neguri albe peste pârăul care, tremurând parcă de frig pe pietrele-i reci, luneca cu murmur grăbit şi, ca o îngustă năframă întinsă pe lungul nesfârşit al văii largi, îşi pierdea cursul în taina depărtată a răsăritului...

Noianul de lumină trandafirie al zorilor cuprinsese tot cerul din calea soarelui ce se vestea, iar peste adâncurile albastre ale văzduhului, ca nişte iuţi şi trecătoare gânduri amare ce ar fi umbrit în răstimpuri ochiul nemărginit şi limpede al lui Dumnezeu, fulgi singuratici de nouri albi, tiviţi cu lumină pe margini, lunecau molatic şi tăcut pe depărtate şi nesimţite adieri de vânturi... Firea toată părea cuprinsă de o solemnă încremenire şi florile răzleţe care însufleţeau întinderea cu multe feţe a prundişului mort, sfioase şi nemişcate, îşi înclinau spre pământ fruntea lor strălucită, sub greutatea scânteietoare a bobiţelor de rouă... Ai fi zis că fecioarele îşi plecau cu evlavie spre închinare, în templul sfânt al Naturii, capul lor virginal în faţa Celui-Atotputernic...

Iar spre tăriile cerului înalt, ca şi atâtea făclii aprinse de făptură în cinstea Ziditorului său, se ridicau, drepte şi neclintite, vârfurile ascuţite ale brazilor, poleite de întâile raze ale soarelui curat şi rece...

Şi glasul de pretutindeni al tăcerii sfinte şi netulburate, ca şi o cântare umilită de laudă, izvorâtă din adâncul inimii neprihănit al firii, se îndrepta, în accente misterioase, către îndurarea fără de hotare a Celui-Preaînalt. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .