Părintele Ghermănuţă

...Şi, o bucată de vreme, botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, stăpâniră îngrozita mea închipuire; cum însă eram silit de răcoarea şi umezeala dimineţii, îmi aruncasem peste umeri mantaua mea imensă, de sub ale cărei poale lungi şi răsfirate împrejur, cel mult dacă se mai iveau spre afară urechile mici, drepte şi ascuţite şi botul negru şi fin al Pisicuţei... Pătrunsă şi stăpânită parcă şi ea de solemna măreţie a împrejurimilor, călca cuminte oarecum şi măsurat, şi mergea cu pas mărunt, domol şi meditativ. Şi, de m-aş fi luat după mişcarea plină de înţelegere şi în toate părţile a urechilor ei, ar fi trebuit să cred că auzul ei, cu mult mai mare destoinicie decât al meu, prindea, din depărtări nemăsurate, feluritele glasuri nehotărâte şi că se îmbată şi ea de şoptirile tainice şi pline de farmec, ce însoţesc, de pretutindeni, în faptul curat al zilei, neţărmurita deşteptare a Firii... Pierdut câteodată în larga şi neprihănita singurătate a naturii, cine n-a ascultat graiul duios şi mistic, în care adierile călătoare ale dimineţii îşi destăinuiesc frunzelor adormite ale codrului eterna lor dragoste? Al cui suflet n-a întinerit în faţa unei picături de rouă, ce îndoaie, sub greutatea răcoroasă şi scânteietoare, fruntea încărcată parcă de gânduri a unei flori? Cu măsura scurtă şi neîndestulătoare a inimii sale, cine n-a căutat totuşi să socotească nemărginitul adânc al patimii nevinovate, cu care o undă zglobie îşi lasă strălucitoarea-i goliciune în voia dezmierdărilor şăgalnice ale unei raze de lumină, spre a-şi arunca în urmă, peste pudoarea-i parcă jignită, haina de umbră a pădurilor? De câte ori, în mijlocul arborilor muţi şi neclintiţi, nu ne-am simţit ca în tovărăşia unor vechi şi buni prieteni guralivi! De câte ori nu le-am destăinuit lor durerile noastre şi de câte ori, mai cu seamă, nu ne-au alinat ei aceste dureri! Din nenumăratele generaţiuni de foi putrede şi îngrămădite de vremuri unele peste altele, cine n-a văzut cum îşi ridică fruntea, rar şi sfios, o floare albastră sau roşie, şi cine, iarăşi, n-a înţeles cum răsare viaţa din păturile eterne ale morţii?... Şi, în faţa veşnicei nimiciri, şi în faţa veşnicei reînvieri, cine nu s-a simţit el însuşi lunecând pe rostul fatal al lucrurilor spre însăşi neînlăturata şi desăvârşita sa nefiinţă?... Şi cine n-a îndreptat atunci, din nestatornicia lumii acestea, o dureroasă amintire spre lumea de veşnică odihnă a celor ce nu mai sunt?... Şi... al cui suflet n-a simţit răsărindu-i, fără de voie, o lacrimă caldă la capătul cugetărilor sale?...

Şi botul ascuţit al babei, cu musteţile lui sure şi lungi, şi guşa noduroasă a Aniţei, cu fanfara ei cu tot, îşi topiră fiinţa şi se mistuiră parcă în valurile adânci ale unui soi de caldă filozofie melancolică şi visătoare; iar de pe depărtările înalte ale pădurilor, un prelung şuier ascuţit şi melodic străbătu până la mine... Un mierloi saluta — se vede — cu glas prevestitor întâile raze ale zorilor ce deschideau, în calea soarelui, porţile înflăcărate ale răsăritului... Într-o clipă, peste tot cerul din stânga, păienjenit de reţeaua rar întreţesută a pădurilor, se desfăşură şi se întinse, din miazăzi spre miazănoapte, o imensă perdea de lumină trandafirie, ale cărei margini de deasupra se topeau sus de tot şi se pierdeau pe nesimţite în înălţimile limpezi şi largi ale văzduhului vioriu de dimineaţă. De după depărtările umbroase ale pământului se deschise, ca un colosal semicerc de aur înflăcărat, geana aprinsă a soarelui şi, cât ai clipi, trunchiurile neclintite şi netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată şi rece... Iar în solemna încremenire a firii, nu se mişca, încet şi gânditor, decât doar chipul meu tăiat în umbră pe fundul de lumină al adâncului pădurilor din dreapta... De pe pământ la ceruri, tăcerea sfântă de pretutindeni se îndrepta ca un imn de imensă rugăciune a făpturii către Ziditorul său... Şi fu un moment când Pisicuţa nu mai simţi, desigur, nici o povară pe spatele sale... Sau sunt momente, cel puţin, când "conştiinţa de sine" desprinzându-se ca o lipitoare sătulă şi căzându-ţi de pe suflet, întreaga ta fiinţă se desface, se topeşte, se împrăştie şi, ca un prinos curat şi neprihănit, se înalţă pe trepte de văzduh şi de lumină către Dumnezeul său etern... Atomul devine imensitate! Te cauţi şi nu te găseşti nicăieri, sau te cauţi şi te găseşti pretutindeni!...