Floricica

De astă dată, mă hotărâi să plec călare şi, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaş de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele şi ţintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă şi ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoinţă ai fi putut-o lua drept cal.

— Bine, măi Tasache, zisei eu ieşindu-i înainte şi de-abia stăpânindu-mi râsul, da de unde dracu ai prins tu dihania asta şi mi-o vâri în ogradă cu atâta ifos?

— De unde? Ia, din iarmaroc, după ce am dat 50 de lei unui român de la munte.

— Puteai să te duci dracului cu românul şi cu muntele tău cu tot; da ce vrei să fac eu cu mâţa asta, bre?

— Cu mâţa asta? Ai s-o pui pe grăunţe şi pe săceală şi, în două săptămâni, n-ai s-o mai cunoşti. E o iapă de rasă, din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni.

— Poate o mâţă de soi, măi Tasache! mi se pare că românul dracului te-a legat la ochi şi, în loc de iapă, ţi-a vândut o mâţă.

— Mâţă, nemâţă, ai să vezi, numai mersul ei face mai mult decât am dat.

— Ei, şi adică ce aşa de straşnic mers are, de crezi tu că face mai mult de 50 de lei?

— Merge la gebea, de poţi să dormi pe ea şi să duci pe palmă paharul cu apă.

— Bine, măi prăpăditule, nu cumva crezi tu că eu m-am hotărât să-mi strămut domiciliul pe spatele unei mâţe sau să duc de pe pământ apa sfântului Ilie din cer? Şi, mai la urmă, ce mâncare-i gebeaua aceea a ta?

— Gebeaua? gebeaua e un fel de mers armenesc, adică împrăştiat şi legănat; merge fără să salte; rari cai merg la gebea!

— Bine, am priceput; acum vino de stă la masă cu noi, ş-apoi te poţi duce la dracu cu toate gebelele tale.

Şi iată cum în sfânta zi de Duminica Mare mă trezii stăpânul în regulă al unei iepe mici şi slabe, care mergea la gebea şi care urma să fie tovarăşa odiseei ce plănuiam.

Oricum, dar Tasache al meu avusese dreptate: după două săptămâni de grăunţe şi de săceală, Pisicuţa — aşa o botezasem pe iapă — reintrase în deplinătatea formelor alese şi drăgălaşe, pe care i le însemnase soiul din care hipologul meu Tasache zicea că se trage. Parc-o văd ş-acum: castanie peste tot, cu botul mic şi cu nările largi, cu capul fin şi tăiat pe nişte linii dulci şi bine hotărâte, cu ochii negri, mari şi vioi, cu coama bogată, cu gâtul gros şi puternic, cu pieptul lat, cu trupul sprinten şi subţire, cu şoldurile largi, cu piciorul fin şi nervos, cu copitele mici şi uşor înclinate, Pisicuţa mea avea mai mult înfăţişarea unui lucru de artă decât a unui cal de ham. Şi, de unde ai fi crezut că greutatea unei pene ar fi fost de ajuns ca să-i frângă mijlocul în două, nici măcar nu se îndoi când eu îmi aşezai pe spatele ei volumul respectabil al persoanei mele cu întreg tarhatul meu de drum... Ce voiţi? era iapă din soiul lui popa Gheorghe de la Călugăreni...

Plecai... Muntele Pietricica, făcând pe stânga faţă răsăritului, ţinea învăluit încă, în umbra-i colosală, oraşul adormit. Cel mult dacă, în aerul limpede al dimineţii, se înălţau, ca deşteptate din somn, sub întâile raze ale soarelui crucile cu feţe sclipitoare ale bisericilor; iar valurile de lumină ale răsăritului depărtat, lunecând pe deasupra creştetului stâncos al Pietricicăi, întindeau, peste adâncul văzduhului, o punte aeriană de pulbere aurită, care mergea să-şi rezeme capătul dimpotrivă pe negurile sure, în care se păreau cufundate până la gât piscurile viorii ale munţilor din apus...

...Tacito, solo, e senza compagnia...

Mersesem trei ceasuri fără oprire şi Pisicuţa îmi aduse aceasta la cunoştinţă gemând şi strănutând... Era obosită. Descălecai sub un plop bătrân şi stufos de pe marginea drumului, luai şaua din spatele Pisicuţei, o frecai la ochi, o trăsei de urechi, o mângâiai pe obraz şi o sărutai drept pe mijlocul botului; ea, măgulită de această neaşteptată dragoste, întinse capul ei drăgălaş şi-l rezemă pe umărul meu... Iată pentru ce-i învoii să pască slobodă patlagina, troscotul şi chirul colbăit de pe marginea drumului; iar eu desfăcui şi întinsei pe iarbă, mai deoparte, mantaua mea imensă, cu care aş fi putut acoperi întregul nostru emisfer; aprinsei o ţigară şi mă lungii pe spate, ca un alt Prometeu, la umbra stufoasă a plopului... Atât numai că pe Prometeu îl ciupeau de pântece şi de nas vulturii cu pliscuri de fier ai lui Zefs, în timp ce pe mine mă pişcau de spate şi de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror ţară se abătuse — se vede — o margine din poalele nesfârşit de lungi ale mantalei mele; şi aceasta tocmai atunci când priveam mai inspirat, prin reţeaua frunzelor plopului, albastrul adânc şi limpede al cerului, când sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute, când inima mea începuse să bată sub pintenul dureros sau dulce al amintirilor, când strălucita mea închipuire era să mai adauge, în sfârşit, o nestemată, încă, la cununa nemuririi mele!!...

Cuminte însă ca totdeauna, îmi căutai de treabă; lăsai cerul în pace să-şi cearnă azuru-i adânc în picături albastre prin reţeaua deasă şi mişcătoare a frunzelor de plop, razele de soare să se Tăcut, singur şi fără tovărăşie.