Politică şi delicateţe

Istoria e adevărată şi merită povestită.

Într-un oraş mare de provincie, sau mai bine într-o capitală mică, numele nu importă, este un negustor băcan foarte deştept, partizan hotărât şi neascuns al conservatorilor. Colectiviştii nu-l puteau suferi personal, însă n-aveau ce-i face, de vreme ce băcănia lui este în localitate singura prăvălie de clasa întâia în această ramură, fiind asortată totdeuna foarte bogat, după modelul băcăniilor de lux din oraşele mari. Ce se întâmplă însă? Acum câtva timp, un fost ministru conservator merge să se aşeze pe toată perioada electorală în acel oraş, fiind hotărât să candideze acolo în opoziţie contra guvernului colectivist. Pentru aceasta, ia cu chirie rândul întâi al caselor negustorului conservator, pe strada principală, deasupra băcăniei. Asta a înfuriat la culme pe liberali. O deputaţiune a lor se duce la băcanul nostru şi-l interpelează foarte grav.

- Ai dat casa cu chirie ciocoiului?

- Da.

- Dă-i arvuna înapoi!

- De ce?

- Fiindcă nu face tocmai d-un negustor, de unul d-ai noştri, să-ţi dai casa la ciocoi.

- Da nu sunt d-ai dv. de loc; mă iertaţi; eu sunt conservator.

- O să te căieşti!

În adevăr, numaidecât încep şicanele - la vamă, la accize, la drumul de fier etc. ... şi nu numai atât: colectiviştii încep să facă propagandă între ai lor, şi în două-trei săptămâni, câte unu-unu, nici unul nu mai calcă în băcănia conservatorului. Negustorul, deşi se ştie boicotat, bagă de seamă că vânzarea în toate privinţele rămâne aceeaşi ca totdeuna, afară, se înţelege, de ţuică şi pelin, unde constată o scădere de consum simţitoare. Dar în sfârşit, colectiviştii nu consumă numai ţuică şi amar, mai ales când nu sunt în opoziţie. Atunci, negustorul inteligent pricepe cum merge treaba: liberalii, pentru a nu-şi călca jurământul şi totdeodată a nu se lipsi de trufandalele şi delicateţele conservatorului, nu-i mai călcau în prăvălie, dar trimeteau om să le târguiască fără a spune pentru cine.

Într-o zi, din conversaţia mai multor muşterii la ţuică, află că seara e masă mare la cuconul Iancu X..., un chiabur foarte colţat, iniţiatorul boicotului. Cuconul Iancu cinstea cu un mare dîner de gala pe un ministru şi vreo doi-trei oratori din Bucureşti, cari veniseră cu ocazia alegerilor să ţie o întrunire publică. Cucoana lui cuconul Iancu e tot atât de celebră pentru mesele-i de gală ca şi pentru eleganţa ei. Negustorul nostru tocmai în ziua aceea primise un mare taxid de prospătură şi lipise pe geamurile mari ale prăvăliei: ICRI MOIU PRIMA - STRIDII PROSPEŢI - SOMONU DU RIHN ETC.

Era duminică, pe la unsprezece dimineaţa: prăvălia gemea de muşterii, cari îşi luau aperitivul şi mezelicuri pentru dejun. Un ungurean intră cu zgomot:

- Câte parale icrele moi?

Dar negustorul, strângându-şi sprâncenile, ca şi cum ar fi voit să facă o asociaţie forţată de idei depărtate, răspunde prin o altă întrebare:

- Câte-ţi trebuie, drăguţă?

- ...Vreo două-trei chile.

- Aşa?... Da de unde eşti d-ta?

- De unde sunt, de unde nu sunt, câte parale?

- Daca nu spui de unde eşti, nu-ţi dau: icrele sunt arvonite de boieri.

Ungureanul stă un moment la gânduri şi pleacă.

Peste vreun sfert de ceas, în timp ce icrele se vindeau pe capete, intră o jupâneasă, o băbuţă bătrână, care, uitându-se în toate părţile, zice:

- Sărut mâna, măiculiţă; aici e băcănia a mare?

- Ia vezi, ce pofteşte dumneaei, strigă negustorul la un băiat.

- Icre moi aveţi?

- Este.

- Cum daţi ocaua?

- ...Ocaua?... Câte pofteşti să iei?

- Vreo două-trei oca.

- Da pentru d-ta?

- Aş! unde mănânc eu d-alea!? Să mă ferească Dumnezeu! eu postesc... Pentru boieri.

- Care boieri?

- Nu spui.

- Dacă nu spui, n-am icre.

Dar baba, mai deşteaptă decât ungureanul, face un semn discret, trage la o parte pe negustor şi-i şopteşte încet:

- Măiculiţă, sunt de la conul Iancu; da să nu care cumva să-i spui că ţi-am spus, că mi-a spus să nu care cumva să-ţi spui.

- Aşa?... De la conul Iancu?... Atunci spune-i lui conul Iancu că pentru dumnealui le fac cu 100 de lei kilo.

- Vai de mine! unde s-a mai pomenit? Mi-a spus să dau, dac-o fi la o adică, pân' la 28 lei.

- Dacă-ţi place; dacă nu, voia la dv., marfa la mine; dacă vrea să cumpere, să poftească conul Iancu aici, că ne învoim noi.

A plecat băbuţa foarte mâhnită de insuccesul misiunii sale diplomatice. Înainte de amiazi, intră în băcănie un funcţionăraş foarte pirpiriu, deşi afară era destul de ger; zice:

- Băiete, o drojdie.

După ce bea drojdia şi-şi suflă în degetele degerate, funcţionăraşul îşi face loc cu pardon prin înghesuiala prăvăliei şi ajunge până la taraba de marmură. Aci se opreşte să dea un târcol cu ochii la marfă. În momentul acesta, negustorul scoate capacul de la putinica a doua de icre.

- Ei, bravo! zice tânărul; ţi-a venit icre proaspete?... Cum dai kilo?

- Da de ce întrebi?

- Vreau să cumpăr.

Atunci băcanul, gustând cu vârful cuţitului o probă din putinică şi măsurând cu ochii de sus până jos pe muşteriu:

- Nu face pentru d-ta, zice... astea nu sunt de cosac.

- Da ce-ţi pasă d-tale, dacă vreau eu să cumpăr?... Câte parale?

- Vezi că marfă de-asta nu pot da cu paralâcul... Vrei să iei mai mult?

Tânărul, fără să şovăiască, răspunde hotărât:

- Trei chile.

- Cât?... strigă băcanul, pufnind de râs. Ei, vezi, aici mi-ai plăcut: auzi fason de trei chile de icre moi!...

Apoi, întorcându-se către unul din băieţi: