Infamie...

Mi s-a-ntâmplat să pierz un amic, un bun amic, şi nu mă pot căi îndestul de această nereparabilă pierdere; de aceea trebuie să spun, oricui vrea să m-asculte, trista mea întâmplare. Iată.

Ştiam că amicul meu, bunul meu amic, are multă influenţă asupra unei persoane, de care atârnau la un moment nişte interese ale mele de extremă importanţă. Am alergat la el.

- Amice, bunul meu amic - zic eu - te rog, nu mă lăsa! contez pe tine să mă salţi în această ocazie; o vorbă bună din partea ta către persoana, pe care o ştii, poate să-mi facă norocul... Dă-mi o scrisoare călduroasă de recomandaţie... te rog!... faci un mare bine pentru mine şi pentru familia mea... copiii mei...

- Vai de mine! zice bunul meu amic, jenat de tonul meu din cale-afară milos... Ce trebuie atâta insistenţă?...

Şi, după ce-i explic bine de ce e vorba, se aşază la biuroul său şi începe să scrie.

După ce termină, se ridică şi, cu scrisoarea-n mână, îmi zice:

- Iată ce am scris.

Apoi citeşte scrisoarea lui: 

"Iubite amice,

Amicul meu, aducătorul acesteia, vine la dumneata să-ţi ceară un serviciu şi mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. Nu ştiu cu cât mai multă căldură să ţi-l recomand. Contez pe amiciţia d-tale, că ai să-l tratezi ca pe mine însumi, pe amicul meu, pe bunul meu amic. Aş fi fericit să aflu că acest om, pe care-l iubesc ca pe un frate, cunoscându-l ce om de treabă şi capabil este, a obţinut de la dumneata ce a dorit şi ce, desigur, merită.

Mulţumiri anticipate etc." 

Pe când eu nu ştiu cum să mai mulţumesc bunului meu amic pentru atâta bunăvoinţă, el pune scrisoarea-n plic, lipeşte plicul şi scrie adresa; apoi îmi dă plicul...

Iau plicul şi încântat plec, după ce îmbrăţişez cu multă efuziune pe bunul meu amic.

Mă duc degrab la locuinţa persoanei în chestiune. Pentru moment omul meu nu e acasă; dar după-amiaz', îl găsesc negreşit - aşa a lăsat vorbă feciorului.

Sunt unsprezece ore înainte de amiazi... Ce să fac până la două, când pot vedea pe omul de la care atârnă viitorul meu şi al copiilor mei?

Intru într-un birt modest să gust ceva şi, aşteptând pe băiat să mă servească, privesc cu ochii plini de speranţă plicul ce mi l-a dat bunul meu amic şi clădesc mii de castele strălucite...

A! ce afacere!... ce caldă recomandaţie!... ce amic! ce bun amic!

Pun plicul, pe care nu mă pot sătura să-l privesc, alături de farfuria mea şi mă uit la el ca la o lumină conducătoare în calea vieţii mele.

Pe masă, în faţa mea, stă într-un peş un serviciu schiop de salată.

Băiatul mi-aduce un borş... Nenorocitul! Vrea să-mi toarne borşul din ceaşcă în farfurie şi, stângaci, face o mişcare cu cotul şi răstoarnă peste plicul meu serviciul cel schiop.

Piaza rea! zic eu în gândul meu... S-a vărsat undelemnul!

Dar n-apuc să gândesc bine, şi prostul de băiat, întorcându-se brusc să vază ce a răsturnat, apleacă ceaşca şi varsă şi ciorba pe masă.

Plicul! plicul meu!

Îl iau repede şi-l şterg...

Din nenorocire, hârtia plicului a înghiţit destul undelemn şi destulă zeamă caldă...

Ce e de făcut? să-l mai şterg! Tot ştergându-l în amândouă palmele cu şervetul... altă nenorocire!... plicul se dezlipeşte!

E peste putinţă să duc persoanii o scrisoare în aşa hal.

Să alerg la amicul meu, să-l rog a-mi da o a doua ediţie, revăzută poate şi considerabil augmentată.

Maltratez încă o dată pe secătura de chelner şi plec furios, cu plicul în mână, pe bulevard.

Pe drum, dracul - că nu pot zice altfel - n-are de lucru? Ce-mi şopteşte? Plicul e dezlipit... Ia să mai citesc o dată călduroasa scrisoare a bunului meu amic.

O scot frumuşel din plicul soios... Undelemnul şi grăsimea borşului au pătruns până la hârtia dinăuntru, pe care au făcut-o transparentă; pe dos, într-o parte, se pot citi câteva vorbe de-a-ndăratele... Mă uit d-aproape, şi văz bine literele... ragăm nu. Citite pe dos, cum este scris pe faţă, aceste litere fac vorbele un măgar...

Un măgar!... zic eu fără să-nţeleg... Ce caută vorbele astea aci?.... Un măgar!... Mi-a citit amicul meu adineaori scrisoarea: n-am auzit aşa vorbe... Şi-apoi, ce noimă? cum s-ar putea potrivi?... Ce-i asta?

Aiurit, dezdoiesc scrisoarea, şi cu ochii mei citesc: 

"Stimate amice,

Moftangiul, care-ţi aduce această scrisoare, mă roagă cu insistenţă să ţi-l recomand: e vorba de o afacere, pretinde el, de la care ar atârna viitorul lui şi al copiilor lui, o afacere cu tine. Îmi fac o datorie amicală să-ţi atrag atenţia asupra acestui caraghios, şi de aceea m-am şi grăbit a-ţi scrie, nu cumva să alerge la altă intervenţie pe lângă tine şi să te-ncurce.

Ia seama, nu-i acorda nici un crezământ. E un măgar şi jumătate. Atât, în privinţa caracterului. Cât despre inteligenţă, poate că ar avea câteodată ceva spirit, dar foarte superficial şi cu deosebire zevzec.

Primeşte-l dar, pe acest stimabil amic, în consecuenţă,

Al tău etc." 

Mă şterg bine de sudoare pe frunte şi m-arunc într-o birje. Când să intru în strada unde locuieşte amicul meu, iată-l, îmi iese în faţă. Opresc birja şi sar jos foarte vesel.

- Ei! mă întreabă amicul meu. Ai fost? L-ai găsit pe omul d-tale?

- Da, zic eu, râzând.

- Ei! ai reuşit? ce ţi-a zis?

- Ce să-mi zică? că sunt un moftangiu, un caraghios, cu care nu vrea să se-ncurce... că sunt un măgar... şi jumătate... Atât, în privinţa caracterului... Cât despre inteligenţă, a zis că am câteodată ceva spirit, dar superficial... că adică sunt un zevzec...

- De unde ştie astea?

- Din scrisoarea d-tale.

- Ţi-a spus el că din scrisoarea mea?

- Nu! ştiu eu că din scrisoarea d-tale.

- Cum?

- Am deschis-o.

- A! domnule, strigă indignat amicul... Ai deschis scrisoarea!... Asta e o infamie!

Eu, drept orice răspuns, îi trag două perechi de palme, mă sui şi... mână birjar!

Se-nţelege că după infamia ce am comis, orice legătură între mine şi amicul meu a trebuit să se rupă...

Ah! cât de rău îmi pare! am pierdut un atât de bun amic!...