Fata săracului cea isteaţă

Amândoi împricinaţii se întoarseră la casele lor. Bogătaşul, lăudându-se că el are să ghicească, fiincă ce lucru poate fi mai uşor decât a spune că porcul său din ogradă este mai gras, deoarece stă slănina pe dânsul de o palmă; iară săracul plângea de potopea pământul, gândindu-se ca ce o să spuie el.

Daca ajunseră fiecare la ai săi, bogătaşul era vesel că are să-şi câştige pricina, iară săracul se puse pe gânduri şi tot ofta. Copiii se adunară pe lângă dânsul, se uita, dară nu cutezau să-l întrebe ceva. Începură şi ei a plânge; şi se făcu acolo la dânşii o plângere şi o jelanie de te luau fiori de milă.

Numai fata cea mai mare îşi luă inima în dinţi şi-l întrebă ce are de este aşa de trist?

- Ce să am, fata mea? Iacă păcate de la Dumnezeu. Boierul ne-a îndatorat să-i ghicim nişte întrebări pe cari nici oamenii cei procopsiţi nu i le-ar putea spune, necum un sărman prost ca mine.

- Ci spune-ne şi nouă, că doară d-om putea să-ţi dăm vrun ajutor.

- Ca ce ajutor aţi putea voi să-mi daţi, voi care nu ştiţi încă nici cum se mănâncă mămăliga.

- Te miră, tată, la ce am putea fi buni şi noi. Şi apoi ce strică daca ne vei spune şi nouă?

Atunci săracul zise:

- Iacă, iacă, iacă ce ne-a zis boierul să ghicim; căci de unde nu, ne va sta capul unde ne stau tălpile.

Fata cea mare se puse pe gânduri şi, după ce mai cugetă ea ce mai cugetă, se apropie de tată-său şi îi zise:

- Ia lasă, tată, nu mai fi aşa de mâhnit. Nu ne lasă Dumnezeu pe noi să pierim. Când te vei duce la boierul să-i dai răspuns, ţi-oi spune şi eu ceva. Şi poate că va da Dumnezeu să scapi cu faţă curată dinaintea lui.

Săracul păru a se mângâia oarecum; dară numai inima lui ştia. Nu voia, vezi, să-şi mai mâhnească şi copiii.

În dimineaţa când fu a se înfăţişa la boierul ca să-i ghicească întrebările, fie-sa îi spuse ca ce să răspunză. Săracul se arăta a fi mulţumit, dară se îndoia.

Se înfăţişă înaintea boierului. Bogătaşul, mândru şi cu pieptul deschis; săracul umilit şi strâns la piept de sta să-i crape sumanul cel zdrenţuit de pe dânsul.

Boierul întrebă pe bogătaş:

- Ei, bade, ce este mai gras pe lumea asta?

Bogătaşul răspunse cu coraj:

- Apoi de, cucoane, ce să fie mai gras decât porcul meu din ogradă, care are grăsimea pe el de o palmă de groasă.

- Minciuni spui, răspunse boierul.

Şi întrebând şi pe săracul, el răspunse cu sfială:

- Apoi de, cucoane, eu zic cu mintea mea a proastă că pământul să fie mai gras pe lumea asta, că el ne dă toate bunătăţile pe cari le avem.

- Aşa este, răspunse boierul.

Acum zise bogătaşului iară:

- Ce aleargă mai iute pe lumea asta?

- Armăsarul meu, cucoane, răspunse bogătaşul, că aleargă peste văi şi dealuri, când îi dau drumul, de nu-i vezi copitele.

- Apoi de, cucoane, capul meu nu mă duce aşa departe, fără decât dau cu socoteală că nimic nu aleargă aşa de iute ca gândul, răspunse şi săracul.

- Tu ai dreptate. Cela aiurează.

În cele din urmă, mai întrebă o dată pe bogătaş:

- Ce este mai bun pe lumea asta?

- Nimic nu este mai bun pe lumea asta, milostive stăpâne, răspunse el, ca judecata cea dreaptă a măriei tale.

- Eu, boierule, cu prostia mea mă duce gândul să crez că nimic nu e mai bun pe lumea asta ca Dumnezeu, care ne sufere pe lume cu toate răutăţile noastre.

- Adevărat, aşa este, zise boierul.

Şi, întorcându-se către bogătaş, adăogă:

- Ieşi afară, ţăran viclean şi mojic ce eşti, sau pui acum de-ţi trage la tălpi atâta cât nu poţi duce.

Bogătaşul ieşi cu coada între picioare.

Şi chemând mai aproape pe sărac, îl întrebă cu un grai blajin:

- Spune-mi, bre, omule, cine te-a învăţat pe tine să răspunzi aşa de potrivit, căci din capul tău ăla secu nu crez să fi ieşit aşa cuvinte înţelepte.

Bietul sărac se cam codea. Nu-i venea să spuie drept, de teamă să nu păţească ceva. Dară daca se văzu încolţit, spuse tot adevărul precum era.

Atunci boierul, mirându-se în sine de iscusinţa fetei săracului, îi porunci ca a doua zi să vie cu fata la curtea boierească. Ea să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe lângă drum.

Cum auzi săracul unele ca acestea, începu a se boci şi a se văicăra, de nu-ţi venea să-l mai auzi, şi se întoarse la ai săi.

Fata cea mare, când auzi cele ce îi spuse:

- Nu te teme, tătucă, îi zise ea, că-i viu eu lui de hac! Numai să-mi cauţi două mâţe.

Cum se făcu dimineaţă, fata aruncă pe dânsa un volog (plasă), luă mâţele la subţiori, încălecă pe un ţap şi plecă la curtea boierească.

Mergând astfel pe drum, ea nu era nici călare, nici pe jos, căci îi da de pământ când un picior, când altul, ţapul fiind pitic; umbla ni pe drum, ni pe lângă drum, căci ţapul nu ţinea drumul drept. Aci trecea pe lângă câte un gard să apuce câte vrun lăstar de la vrun pomişor; aci trecea de cealaltă parte. Nu era nici îmbrăcată, nici dezbrăcată cu vologul aruncat pe dânsa.