Făt-Frumos cel rătăcit

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată o păreche de oameni, muncitori, de! cum dă Dumnezeu. Toată nădejdea lor era într-o iapă cu care se hrăneau. Şi ar fi voit şi ei să aibă un copilaş, dar fu peste poate. Cercetară în dreapta şi în stânga, ca să afle niscaiva leacuri care să le desfacă făcutul stărpiciunei lor, dară, aşi! parcă întâlnea tot surzi şi muţi. Nimeni nu ştia să-i înveţe ceva.

Mai umblară ei ce umblară şi, la urma urmelor, aflară despre un vrăjitor meşter carele închega şi apele. Creştinul se duse şi la dânsul, îi spuse păsul lui şi îi ceru leacuri. Vrăjitorul n-aşteptă multă rugă şi, după ce se învoiră, îi dete un măr.

- Din acest măr, zise el, să mănânce numai soţia dumitale. Dară bagă de seamă să n-apuce din el nici o făptură cu viaţă de pe lumea asta.

- Cât despre aia, n-ai grije, răspunse omul. Lasă pe mine; nu mi-ai dat mie în mână mărul? Acum să fii odihnit.

Luând mărul, omul nu se mai gândea dară decât la bucuria ce o să simţă el şi nevasta când s-or vedea împresuraţi de copii. Şi cu gândurile astea ajunse acasă şi dete mărul neveste-sei, ca să-l mănânce, fără să-i mai spuie altceva.

Ea priimi mărul cu bucurie. Şi după ce plecă bărbatul în trebile sale, se aşeză pe pragul uşei, curăţi mărul şi-l mâncă. Iepşoara ieşise şi ea din grajd, şi veni la stăpână-sa, că era învăţată la traista cu grăunţe. Negăsind nimic de ronţăit, luă şi ea cojile de măr, pe care le lepădase stăpână-sa şi le mâncă cu multă poftă, ca pe nişte trufandale.

Nu trecu mult şi atât stăpâna, cât şi iepşoara se simţiră a fi luat în pântece. Şi după nouă luni femeia născu un copilaş de drăguleţ; iar iepşuna un mânzuleţ gingaş.

Îndoită fu bucuria omului când se văzu şi cu copil, şi cu mânz. Şi fiindcă acesta se născuse odată cu fiul său, hotărî ca nimeni să nu încalece pe dânsul, fără numai fiu-său, când s-o face mare.

Botezară copilul şi îngrijiră de dânsul, mă rog, ca unul la părinţi. Copilul crescu şi se făcu mare. Când era d-un an, parcă era de cinci; iară când fu de cinci, parcă era de cincisprezece, şi de ce creştea, d-aia se făcea mai frumos şi mai drăgălaş.

Darămite de învăţat? Învăţa ca nealţii pe lumea asta albă. N-apuca să auză de la dascăl ceva, că el învăţa mai din adânc decât dascălul. Şi astfel ajunsese de poveste. Unii zicea că ştia carte până în glezne, alţii zicea că până în genunchi, iară alţii, până în brâu. De m-ar fi întrebat pe mine, eu le-aş fi spus că ştia carte până în gât. Dară fiindcă nimeni nu m-a întrebat, iacă tac şi eu din gură ca un peşte, şi nu mai zic nimănui nici pis!

Astfel fiind, într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaş, că numai încălecă pe mânzul lui, şi mi ţi-i dete călcâie; iară mânzul, carele şi dânsul crescuse de se făcuse un cârlănaş zburdalnic de n-avea astâmpăr, o rupse d-a fuga cu băiat cu tot, şi duşi au fost până în ziua de astăzi.

Când prinseră de veste părinţii că băiatul nu e, caută-l în sus, caută-l în jos, nu e; ba mai în dreapta, ba mai în stânga, de loc! Mai cercetară pe ici, mai cercetară pe dincoaci, aşi! nici pomeneală nu era de el! Tocmai târziu hei! aflară de la nişte drumeţi că au văzut un băieţandru călare pe deşelate pe un căluşel, care se ducea ca vântul. Ei ziceau că n-apucară să se uite după dânsul, ca de când se apucase să le spuie, şi pieri din ochii lor ca o nălucă, ca şi când n-ar mai fi fost.

Îl plânseră părinţii până când se istoviră şi dânşii, şi ochii din lacrămi nu şi-i mai uscară; dară în deşert, că fiul lor nu se mai întoarse.

Pasămite ei, daca s-au lăsat zburdălniciei lor şi s-au văzut la câmp, nu s-au mai gândit în urmă, ci au întins la drum zbenguindu-se şi încurcându-se, până ce, când băgară de seamă, ajunsese pe nişte tărâmuri necunoscute.

Aci stătură să se mai odihnească. Şi, voind să se întoarcă, ei se rătăciseră. Nu mai ştiau nici pe unde veniseră, nici pe unde să se întoarcă. Atunci băiatul începu să plângă şi să dorească de părinţi.

Mai cu seamă când s-a văzut singur, singurel, el care nu era ieşit din casa părinţilor, începu să-l ia nişte răcori de nu ştia ce va să zică asta.

Calul, daca văzu aşa, începu să-l îmbuneze, ba că o să facă cutare lucru, ba că cealaltă. Până una alta, îşi cătară un culcuş unde să mâie peste noapte. Se odihniră şi dormiră sub acoperământul cerului.

A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăşi să plângă şi să voiască să se întoarcă la părinţi. Cătară să-şi găsească urmele pe unde veniseră; dar nu găsiră nici piculeţ de urmă. Daca văzu şi văzu, calul zise:

- Stăpâne, am făcut o greşeală care nu se mai poate întoarce. Dă-mi voie să mă duc să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim.

- Asta nu se poate, odată cu capul, răspunse băiatul. După ce am ajuns pe aste tărâmuri neumblate, prin pustietăţi fără locuitori, să mă laşi şi tu? Singur nu pot sta, uite, nici olecuţă.

- Încinge-te cu frâul meu, şi, când ve vedea vro nevoie, scutură-l şi într-o clipă sunt la tine. Eu mă duc să caut pe unde să ieşim la lume, şi cum să ne chivernisim.

Calul, vedeţi d-voastră, era năzdrăvan.

Cu mare anevoinţă se dezlipi calul de stăpânul său.