Copiii văduvului şi iepurele, vulpea, lupul şi ursul

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un om. El avea o fată şi un băiat. Şi rămâind văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare a doua oară. Neveste-sei îi sta aceşti copilaşi ca sarea în ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Când îi ciomăgea, când îi cicălea şi când îi da tutulor răilor gonindu-i.

Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei, dară în deşert. Nu mai aveau zi albă, căci ea se ţinea mereu de câra lor. Într-o zi, ea zise bărbatului ei:

- Mă bărbate, de nu ţi-ei lua copiii să-i duci undeva în pustietate, ca să-i prăpădeşti, eu pâine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mănânc.

- Da bine, fa nevastă, cum să prăpădesc eu aşa bunătate de copilaşi? Şi unde să-i duc?

- Nu ştiu eu d-alde astea. Să faci ce zic eu, ori mai multe nu.

Ce era să facă bietul om? Să nu o asculte, îi era că i se risipeşte casa şi îşi pierde rostul. Să o asculte, îi era milă de copii. După ce-l mai ciocmăni muierea o toană, puse în gând să-i facă voia, căci limbuţia nevestei îl scoase afară din ţâţâni.

Se sculă, deci, de dimineaţă, îşi luă copiii şi plecară împreună cu vorba că merge la lemne. Fata, ca una ce era şi mai mare decât băiatul, luă în şorţ vro doi pumni de mălai şi presără pe drum, până în pădure, Aci daca ajunseră, tatăl lor le făcu focul, apoi le zise:

- Iată, copii, v-am făcut focul; staţi aici şi vă încălziţi, că eu mă duc ia, cât colea, să tai niţele lemne, şi când mă voi întoarce am să vă aduc mere.

- Bine, tătuţă, răspunseră copiii, numai să nu zăboveşti mult, căci ne este frică singuri.

- Fiţi pe pace din partea asta.

Zise şi plecă. El se opri la o depărtare cât arunci cu o zburătură de ţandără, şi se sui într-un copaci şi legă un căpătâi de scândură de vârful copaciului. De câte ori bătea vântul scândura se lovea, iar copiii ziceau:

- Auzi, tata taie lemne.

El însă se întoarse la nevastă, şi îi spuse ceea ce făcuse. Iara dacă se făcu seară, puseră masa şi mâncară. Mai rămâindu-le nişte fărămituri, îi zise nevasta:

- Unde or fi copiii tăi, bărbate? Ar putea să mănânce şi ei ceea ce ne-a rămas.

- Iată-ne aci şi noi, iată-ne aci.

Şi ieşiră de după coşul bordeiului şi mâncară.

După ce se sculă tatăl copiilor, vitrega întrebă pe copii cum a nemerit de s-au întors. Iară fata îi povesti tot ce făcuse, şi cum se ascunseseră după coş, daca ajunseră acasă, de frică să nu-i bată.

Pasămite ei se luase după dâra de mălai ce o presărase fata, când merseră în pădure.

Mai trecu, ce mai trecu, şi strigoaica de vitregă iară se ţinu de câra bărbatului său ca să-şi prăpădească copiii.

Şi neavând ce-şi face capului, tatăl îşi luă copiii şi plecă cu dânşii iarăşi în pădure.

Fata voi să ia şi de astă dată mălai, dară nu mai găsi; se duse la vatră să ia cenuşă, dară vitrega o lovi cu vătraiul peste mână.

Ajungând în pădure, tatăl lor le făcu focul, şi îi lăsă acolo ca să se ducă să taie lemne. Şi s-a cam mai dus, şi dus a fost, căci pe la dânşii nu se mai întoarse.

Aşteptară ce aşteptară, şi daca văzură copiii că tatăl lor nu se mai întoarce, o luară şi ei înspre partea încotro se duse el, ca să-l caute. Şi negăsindu-l orbăcăiră şi ei prin pădure până în seară. Băiatul, mai mic fiind, începu să scâncească de osteneală şi de foame. Fata se văicărea şi ea că nu ştia ce să-i dea de mâncare şi unde să se aciuieze.

Umblau ce umblau, şi iarăşi se întorceau la focul unde îi lăsase tatăl lor. Băiatul scâncea mereu, că era rupt de osteneală. Amurgul dase peste dânşii nemâncaţi şi neodihniţi.

Atunci fata, ca să împace pe copil, să-l facă a adormi cu gândul la mâncare şi să nu mai plângă, băgă în spuza focului o baligă de vacă ce găsi pe-acolo, prin pădure, şi zise fratelui său celui mai mic:

- Taci cu dada, băieţelul dadei, că uite am pus turta în foc să se coacă. Până atunci pune capul ici în poala dadei şi trage un somnuleţ bun.

Băiatul crezu pe soru-sa şi tăcu. Într-acestea iată că se pomenese cu un unchiaş.

- Bună vremea, nepoţilor, le zise.

- Mulţumim dumitale, moşicule, îi răspunde fata.

- Dară ce aveţi acolo în foc?

- Ce să avem, tată moşule, iaca am pus o baligă de vacă ca să împac copilul ăsta, care este rupt de osteneală şi pocâltit de foame.

Şi după ce mai şezu niţel, zise moşul să o scoată din spuză că s-o fi copt. Fata se supuse; dară cam cu îndoială. Când ce să vedeţi d-voastră? scoase o pâine albă ca faţa lui Dumnezeu.

Pasămite moşul acela era chiar Dumnezeu, fără însă să ştie fata ceva despre asta.

Văzând fata o astfel de minune se spăimântă. Vezi că ştia ce pusese ea acolo, şi acum iaca ce scoase.

Se puseră cu toţii şi mâncară. Mâncau mereu şi pâinea nu se mai sfârşea.

Apoi moşul luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ şi, dându-le băiatului, le zise:

- Acum aveţi pâine. Cu astea prindeţi păsărele ca să aveţi ce mânca.

- Mulţumim, tată moşule, mulţumim, răspunseră amândoi deodată.

Apoi moşul învăţă pe băiat cum să se întrebuinţeze cu laţurile şi cu arcul, îi lăsă acolo şi el se făcu nevăzut.