Secolul XVIII

Secolul XVIII este, fără îndoială, cel mai trist pentru Principatele Române, pentru că dominaţiunea grecească ajunge culmea prin stăpânirea politică; nu este însă o epocă lipsită de cultură. Domnii fanarioţi fac şcoale greceşti, dau decrete şi scriu legi în greceşte. Limba grecească devine limba clasei înalte din principate şi nu rareori găsim membri de mari familii boiereşti ale ţărilor traducând din diverse literaturi în greceşte sau chiar făcând lucrări originale în această limbă.

Cultura română se mărgineşte la şcoale alipite pe lângă cele greceşti şi socotite cu totul inferioare - iar ca producţiune literară, cele mai însemnate scrieri sunt cele religioase.

Această literatură a fost cu de-a-mănuntul studiată de d-l Iorga în 2 volume. (Istoria literaturii române în sec. XVIII, 1901). Aci se stabilesc două epoci: a lui Cantemir şi a lui Chesarie, care corespund celor două jumătăţi ale veacului.

În prima jumătate, dezvoltarea literaturii religioase este mai înfloritoare în Muntenia când trăiesc mitropolitul Antim şi episcopul Damaschin.

În a doua jumătate s-a produs şi în Moldova o mişcare mai însemnată, astfel că avem aci pe cei doi mitropoliţi Iacob I şi II şi pe Vartolomeu Măzăreanul, iar în Muntenia pe mitropolitul Grigore şi pe episcopul Chesarie.

Numărul cărţilor româneşti tipărite este destul de mare, iar centrele principale ale acestei activităţi sunt în Moldova, Iaşii, iar în Muntenia, Bucureştii, Râmnicul şi Buzăul, la care trebuie să adăugăm şi tipografia din mănăstirea Snagovului.

Tipăriturile acestea sunt, în primul rând, cărţi fundamentale ale religiei creştine (Psaltiri, Evanghelii, Cazanii, Apostoli) şi cărţi de ritual (Molitvenice, Penticostare, Octoihuri, Liturghii, Ceaslovuri, Acatiste, Mineie); dar este interesant de notat că acum apar şi cărţi de citit, cărţi literare propriu-zise, însă de literatură pur religioasă şi, bineînţeles, traduceri: culegeri de discursuri religioase, explicări ale celor 7 taine, sfătuiri pentru cei greşiţi care vor să se îndrepteze, vieţi ale pustnicilor, chestiuni dogmatice tratate în întrebări şi răspunsuri etc. Tot acum se tipăresc cărţi de literatură poporană, gromovnice, pilde filozofeşti.

Vom însemna aci numele cele mai însemnate ale traducătorilor şi ale ierarhilor care au cheltuit pentru tipărirea cărţilor ori au dat îndemn pentru lucrarea lor. 

ÎN MUNTENIA

Filoteiu Sfântagoreţul este un călugăr care, precum arată numele ce i se dă, s-a dus şi a trăit multă vreme la o mănăstire din Sfântul Munte. El este traducătorul a două opere: Învăţături creştineşti şi Floarea darurilor, ambele scrise în greceşte.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se organizează la mănăstirea Snagov o tipografie. Aci George Radovici - precum spune în dedicaţia către domn - găsind o traducere, făcută de Filotei, o tipăreşte în 1700 în Snagov şi dă în acelaşi timp câteva instrucţiuni cititorilor, cum să se serve de carte.

Un mare prelat în prima jumătate a secolului XVIII este Damaschin, episcop al Buzăului (1703-1708) şi mai târziu al Râmnicului (1708-1725), care a tipărit în Buzău "prin osteneala sa" Apostolul din 1704 şi Învăţătura despre şapte taine în Râmnic, în 1724. El este autorul acelei vestite cărţi Mâna lui Damaschin (aşezarea rânduielilor bisericeşti de peste an) pe care o tipăreşte Ioan Halmaghi la Sibiu în 1793 şi o laudă foarte mult, "căci tot meşteşugul ei pe mână se arată şi este izvodită cu mare meşteşug de P.O.S. Damaschin, episcopul Râmnicului".

Dar cel mai însemnat prelat din prima parte a secolului XVIII este fără îndoială mitropolitul Antim, căci nu numai activitatea sa literară bisericească, dar viaţa sa însăşi e plină de interes.

Această viaţă a fost cercetată de către Emile Picot, fost profesor de limba română la şcoala de limbi orientale din Paris (Notice biographique et bibliographique sur l'imprimeur Anthime [d'Ivire] mètropilitain de Valachie, Paris, 1886) şi de către St. Dinulescu (Viaţa şi activitatea mitropolitului Antim Ivireanul, Cernăuţi, 1886).

Născut în provincia Caucaziei numită Iberia (cu formă grecească Iviria), în tinereţe căzuse sclav la turci, dar prin inteligenţa şi talentele sale, deveni liber şi ajunse - nu ştim prin ce împrejurări - în Ţara Românească, unde probabil învăţa arta tipografică, pe lângă meşteşugul picturii şi al xilografiei, pe care le cunoştea dinainte.

Pe la 1690, voind Const. Brâncoveanu să perfecţioneze tipografia Mitropoliei, aduse în Bucureşti pe Antim, numit atunci Andrei. Acesta se călugări aci şi organiză tipografia, scoţând ucenici români. În acest timp s-a ocupat şi cu studiul limbii patriei sale adoptive, pe care ajunsese în cele din urmă s-o cunoască aproape ca un român născut.

În 1696 îl aflăm egumen al Snagovului, unde stabili o nouă tipografie. Ajunse la 1705 episcop al Râmnicului şi întemeie în Râmnicul Vâlcii prima tipografie. În 1708, murind mitropolitul Teodosie, fu chemat Antim la scaun, în Bucureşti, unde zidi biserica păstrată până azi cu numele lui.

El ura domnia turcească şi făcea parte din partidul care simpatiza cu Rusia. Din această pricină avea mulţi duşmani în ţară şi la Constantinopol. Aceştia îl acuzară către Brâncoveanu că face risipă cu banii statului şi urmăreşte detronarea domnului. Antim ştiu atât de bine să se apere, în două scrisori adresate lui Brâncoveanu, încât toate acuzările fură dovedite false şi rămase în cinste până la finele domniei acestuia.