Producţiuni de natură lirică

DOINELE

Doina este poezia lirică a poporului nostru. Subiectele ei sunt foarte variate; ele exprimă aproape toată gama simţirilor omeneşti. Poporul însuşi are conştiinţa acestei varietăţi de subiecte şi deci a însemnătăţii doinei. Ideea se află exprimată într-o poezie, pe care o luăm din colecţia lui Alecsandri:

Doină, doină, cântec dulce!
Când te-aud nu m-aş mai duce.
Doină, doină, viers cu foc!
Când răsuni, eu stau în loc.
Bate vânt de primăvară,
Eu cânt doina pe afară,
De mă-ngân cu florile
Şi privighetorile.
Vine iarna viscoloasă,
Eu cânt doina-nchis în casă,
De-mi mai mângâi zilele,
Zilele şi nopţile.
Frunza-n codru când învie
Doina cânt de voinicie;
Cade frunza jos în vale,
Eu cânt doina cea de jale.
Doina zic, doina suspin,
Tot cu doina mă mai ţin.
Doina cânt, doina şoptesc,
Tot cu doina vieţuiesc.

Din aceste versuri se vede că doina cântă frumuseţile naturii, nevoile şi suferinţele săteanului, voinicia sub toate formele şi în toate înţelesurile, apoi tainele sufleteşti. Cam acestea sunt şi grupele principale ce s-au stabilit de diferiţi culegători.

Versul doinelor este în genere format din 8 silabe (cu rimă penultimă) sau cu 7 (cu rimă ultimă). Este mai regulat decât în alte producţiuni poetice ale poporului, deşi succesiunea accentelor ritmice nu este cea păzită de poezia cultă de azi.

Greşelile ce le aflăm în versurile acestea le găsim şi în versurile poeţilor din prima jumătate a secolului XIX şi chiar la Vasile Alecsandri.

Originea cuvântului doină nu e sigură. Hasdeu o credea dacică şi-l punea în legătură cu sanscritul dhaina (prin forma transilvăneană daină) şi socotea că însuşi felul acesta de poezie trebuie să fie moştenit de la daci. Romanii erau un popor cu totul prozaic; ei s-au făcut celebri prin jurisprudenţă şi prin arta militară, iar poezia lor e imitată de la greci. Dacii, din contră, erau un popor poetic, pentru că erau înrudiţi cu tracii şi cu geţii, şi despre aceştia sunt dovezi istorice că aveau mari calităţi poetice. Înlănţuirea raţionamentelor lui Hasdeu este foarte atrăgătoare, dar încheierile nu pot fi definitive.

Doinele nu se recită, ci se cântă. Alecsandri reproduce aprecierea unui artist german. "Melodia lor e cu totul originală, câteodată sălbatică şi cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare şi alteori foarte simple şi monotone. Ele au însă expresia dulce şi chiar dureroasă. Sunt pasagii misterioase, care fac să se presimtă dorinţe înfocate şi ascunse în fundul inimii."

HORELE

Acestea alcătuiesc poezia glumeaţă şi satirică a poporului român. Sub numele de horă se înţeleg şi jocul şi cântecul scurt, în cadenţa jocului ce se zice de tineri. Cântecele de la horă poartă şi numele de strigături şi chiuituri. Ele constau din strofe de câte 4, 6 şi 8 versuri, întrerupte de zgomotoase onomatopee sau de chiote, care aţâţă agilitatea şi exprimă veselia, gluma şi spiritul de satiră. Trebuie să recunoaştem, însă, că sarea acestor glume este foarte groasă. Chiar în colecţia lui Alecsandri, care a făcut alegere din acest punct de vedere, sunt puţine care să nu lovească bunul gust. În colecţia - puţin îngrijită - făcută sub direcţia lui Gr.G. Tocilescu (Materialuri folcloristice) mare parte sunt triviale şi obscene.

Iată, din această colecţie, una din cele care se pot reproduce.

Foaie verde de trifoi
Nu sunt fete ca la noi.
Da mai sunt în alte sate,
Da-s cu gurile căscate.

E pur şi simplu ordinară. Putem da însă, din colecţia lui Bibicescu, o strigătură, în care înţepătura satirică prezintă oarecare fineţe:

Frunză verde, foaie lată,
Bine-i stă mândrei gătată
Tot cu haine de la şatră,
Da' mai bine i-ar şădea
Dacă şi le-ar face ea!

Poezia e din Transilvania; de aceea avem ardelenismul gătată în loc de gătită şi şatră în loc de prăvălie.

COLINDELE

Numele de "colinde" ar trebui să se dea tuturor poeziilor poporane care se cântă ori se recită de către grupe mai mari sau mai mici, de tineri ori de copii, colindând pe la casele locuitorilor din sat. Poporul se serveşte de acest cuvânt numai pentru urările care se cântă în noaptea dinspre Crăciun.

Aceste urări au subiecte foarte variate. În unele sunt amintiri istorice, în altele întâlnim credinţe religioase, în altele se reflectă obiceiuri gospodăreşti ori vânătoreşti. Ele sunt dintre cele mai vechi producţii populare şi tind să dispară. De aceea ele sunt mai numeroase în colecţiile vechi şi foarte puţine în ultima culegere, întreprinsă sub direcţia lui Tocilescu.

Aci versurile sunt mult mai neregulate decât în doine. Ele nu sunt legate de un ritm al jocului ca strigăturile, ci sunt mai mult recitate. Iată un pasaj dintr-un colind:

Voi patru colindători,
Vă alegeţi doi
Din voi,
Doi din voi mai tinerei
Şi săriţi în cea grădină,
Rupeţi fir
De calomfir
Şi-o steblă de busuioc;
Treceţi
Mergeţi
La fântână...

Nu numai că avem versuri libere, dar rima e aproape nebăgată în seamă.