Producţiuni de natură dramatică

ORAŢIILE DE NUNTĂ

Citind cineva într-o colecţie oarecare o poezie din grupul oraţiilor, cu greu ar putea găsi motivul pentru care ea s-ar aşeza între producţiile de natură dramatică. Trebuie să cunoaştem cadrul în care se desfăşoară aceste "oraţii" pentru a afla caracterul dramatic al unora din ele. Zic "al unora", fiindcă o parte dintr-însele sunt poezii curat lirice sau glumeţe.

Căsătoria este pentru ţăranul nostru o împrejurare foarte însemnată din viaţă şi pe care el o îndeplineşte cu o sumă de formalităţi moştenite de la strămoşi.

Iarna, când un tânăr vrea să se însoare, trimite sau merge el cu un "peţitor" sau "staroste". Acest fapt variază în detalii după localitate, dar se petrece în genere cu solemnitate mare, fiind părinţii fetei pregătiţi de mai înainte despre venirea peţitori lor. După ce s-a hotărât nunta în principiu, părinţii fetei merg în satul tânărului, ca să cerceteze despre starea şi purtarea lui, şi apoi se hotărăşte o zi pentru "logodnă" sau "încredinţare".

În acea zi, tânărul, însoţit de rude şi prieteni, pleacă la casa fetei şi acolo unul din prietenii lui, numit "colăcer", sau "conăcar", recită o "oraţie", care constă dintr-o alegorie despre un împărat care a plecat la vânătoare şi a rătăcit până în locurile acele.

După ce au intrat în casă, se cercetează zestrea şi apoi un popă sau un bătrân face încredinţarea, schimbând inelele tinerilor. Urmează apoi masă şi joc.

De atunci tânărul devine "mire" sau "ginere" şi fata "mireasă".

Încă de vineri sau sâmbătă înaintea nunţii se aleg doi tineri "chemători", care merg din casă în casă şi poftesc la nuntă pe săteni, rostind câte o "oraţie" şi închinând cu vin din plosca pe care o poartă cu dânşii.

În ziua nunţii porneşte mirele cu toate rudele şi cu prietenii din sat, ca să meargă la casa socrilor mici şi să aducă mireasa. Cortegiul se opreşte la o distanţă oarecare şi pornesc numai "vorniceii". Aceştia găsesc lume multă strânsă în casa socrilor şi le ies înainte unul sau doi vornicei din partea miresei. După ziua bună şi după un schimb de glume, unul din vorniceii mirelui recită cuvenita oraţie. Vorbeşte ca un trimis al unui "tânăr împărat", care a plecat la vânătoare şi a dat peste "o urmă de fiară" şi căutând-o a găsit la casa aceea o floare

Care-nfloreşte,
Dar nu rodeşte

şi ei au venit pentru ca să ia floarea. Urmează un dialog între vornicei şi e apoi chemat întregul cortegiu şi primit cu mare solemnitate.

Dialogurile acestea şi luptele simulate care se dau între reprezentanţii mirelui şi ai miresei, alergările cu caii peste câmp, iată slabul element dramatic, care ne îndreptăţeşte a clasa în acest gen oraţiile de nuntă.

Obiceiurile diferă de la un ţinut la altul.

În unele localităţi se face masă şi joc şi înainte de a porni la biserică, în altele nu.

Mergerea la biserică o întâlnim însă în toate părţile, pentru că ţăranul pe aceasta pune baza căsătoriei, iar formele de la primărie le socoteşte ca un lucru fără interes, pe care îl face de nevoie.

După întoarcerea de la biserică se aşează "la masa cu dar", adică la care toţi mesenii trebuie să aducă ceva bani spre a ajuta la punerea temeliei unei noi căsnicii.

STEAUA

Cu toţii am văzut în serile de la Crăciun până la Bobotează, trecând seara pe stradă grupe de copii cu steaua şi invitând lumea să-i cheme:

Cine primeşte steaua frumoasă
Şi luminoasă
Cu colţuri multe şi mărunte
De la naşterea lui Hristos dăruite?

Intrând în casă, ei intonează diferite cântece.

Elementele principale din care se compun cântecele de stea sunt trei: 1) Cântece despre persoane şi evenimente biblice, de exemplu: Versul lui Adam, Trei crai de la răsărit; 2) Psalmi versificaţi; 3) Cântece numite eshatologice, despre moarte, iad, rai etc. Acestea din urmă sunt mai noi şi introducerea lor între cântecele de stea se explică prin legătura stabilită de religii între păcatul originar al lui Adam şi între Hristos, care vine în lume ca s-o mântuiască şi să-i asigure un trai bun după moarte.

Anton Pann a publicat în numeroase ediţii colecţii de cântece de acestea, pe de o parte versificând cântecele auzite de el, pe de alta copiind şi modificând versuri din manuscrise anterioare şi însoţindu-le cu note muzicale.

Cântecele de stea se găsesc la toate popoarele creştine, atât la cele romanice cât şi la cele germanice, precum şi la slavi şi la greci. Ale noastre se aseamănă mai mult cu cele slave. Ele fac astăzi parte din literatura poporană nescrisă, dar, după cercetările făcute, mai ales de M. Gaster, rezultă că au mai mult origine literară decât poporană, au fost, adică, introduse prin scris.

Cântecele de stea înfăţişează un element dramatic mai precis decât oraţiile; ele se cântă în cor. Şi corul, născut în teatrul grec, dispare la romani, pentru a reapărea iarăşi în Evul mediu în serviciul religios creştin, cu care se leagă de aproape literatura poetică şi muzicală a Stelei.

VICLEIMUL

Cu acesta ne aflăm pe deplin în genul dramatic, căci sub numele de Vicleim (Betleem) se înţelege o reprezentaţie dramatică în toată forma, în care se înfăţişează scena din istoria naşterii lui Hristos şi a creştinismului, cum şi din şirul persecuţiilor îndurate de primii creştini. Acest nume se dă şi totalităţii actorilor care joacă şi care merg pe stradă cântând. 

În Moldova şi Transilvania numele de "Vicleim" e înlocuit prin "Irozi".

Vicleimul are o parte religioasă şi una profană.