Producţiuni de natură didactică

ANECDOTELE ŞI SATIRELE

Poporul are numai vorba snoavă, ca să numească şi anecdota şi satira, dacă e în proză. Satirelor în versuri le zice glume. În unele părţi se întrebuinţează vorba poveşti în loc de snoave.

În poporul nostru circulă puţine anecdote istorice; cele mai multe sunt satirice. Ele cuprind povestirea scurtă a unui fapt, cu o încheiere în care scânteiază gluma sau înţepătura (la pointe). Ispirescu le-a dat în proză, căutând să se apropie cât mai mult de forma în care se zic. Anton Pann le-a pus în legătură cu proverbele şi le-a versificat, publicându-le sub titlul de Povestea vorbei. Tot în versuri le-a scris d-l T. Speranţia, dar d-sa le-a dat o dezvoltare mai mare decât au în gura poporului şi a introdus sau episoade secundare sau descripţii amănunţite. De aceea trebuie să socotim colecţiile d-sale ca lucrări personale, deosebite de spiritul poporului, mai ales că în volumele din urmă sunt introduse şi subiecte de prin cărţi şi ziare. Din punctul de vedere al unei fidelităţi relative de reproducere se pot lua colecţiile publicate de Dumitru Stăncescu şi de S.Fl. Marian.

Cu privire la fond se pot forma două grupe: satira la adresa popoarelor conlocuitoare sau vecine; satira socială.

Dintre toţi străinii cu care poporul nostru a fost în contact în decursul vremurilor, desigur că ţiganii ocupă locul de căpetenie în producerile spiritului satiric poporan. Poporul român în snoavele şi glumele sale în versuri, consideră pe ţigan că este isteţ din fire, dar că vrea să se arate prost pentru a se folosi de această situaţie. Fiind sărac şi trăind sau ca rob sau ca rătăcitor, hrănindu-se din ce putea aduna, jucând ursul sau îndeplinind alte îndeletniciri puţin însemnate, ţiganul are puţine trebuinţe. Haine, obiecte uzuale, lucruri de mâncare mai bune nu se găsesc la ţigani, ba chiar nu le cunosc şi satira poporană spune că nu ştiu ce e bostanul despre care un român zice că e un ou de cal, nu ştiu ce e peştele şi de aceea, la Blagoveştenie, ei mănâncă broaşte, pe care le numesc 

Caracaticioare
Cu patru picioare. 

Ţiganul - din satirele poporane - e hoţ, deşi adesea se laudă cu cinstea; e leneş; e fricos, însă îi place să-şi laude curajul. Viaţa de nesiguranţă şi de sărăcie, pe care a dus-o, îl face să trăiască cu iluzii şi visuri.

Asemenea idei se reflectă în anecdotele şi snoavele despre ţigani. Mai este însă una foarte curioasă: că ţiganii şi-au mâncat biserica. Ei şi-au clădit-o astfel: 

Se gândiră, se sfătuiră,
Să facă d-o sfântă mănăstire.
S-o facă din lemn? Putrezeşte.
S-o facă din fier? Rugineşte.
S-o facă de oţel? Plesneşte.
S-o facă din zid? Mucezeşte.
S-o facă de caş! Când o bate vântul
Are să curgă untul. 

La un Paşte însă, s-au supărat pe popă şi după ce l-au bătut şi-au mâncat biserica. Satira este rezumată şi într-un proverb ce se zice adesea: "Şi-a mâncat credinţa, ca ţiganul biserica". De unde să vină povestea aceasta? Au crezut unii că e originală; că, adică, observând poporul că ţiganii nu au biserica lor, nici preotul lor, au voit să-şi explice faptul şi au dat răspuns că şi-au mâncat-o. D-l M. Gaster socoteşte că s-a introdus pe calea scrierii şi a trecut în literatura orală. Originea ei ar fi legenda despre un trib arab, care şi-a făcut un idol dintr-o cocă de curmale şi de lapte şi l-a mâncat.

După anecdotele şi satirele privitoare la ţigani, cele mai numeroase sunt cele despre evrei. Punctele de plecare ale acestor povestiri sunt trei: deosebirea fundamentală între religia evreului şi a românului; spiritul comercial şi de economie, care au contrastat cu nepăsarea românului; frica.

Asupra acestei părţi a satirei poporane d-l Schwartzfeld a scris o broşură (Evreii în literatura populară română) în care rezumă şi explică din punct de vedere evreiesc diferitele povestiri relative la evrei. Acolo găsim şi satira care pune în legătură pe evreu cu Diavolul. 

Iese dracul din tăciuni
Cu jidanul de perciuni
Iese dracul din curechi
Cu jidanul de urechi. 

În al treilea rând vin sârbii şi bulgarii. În genere poporul confundă aceste două neamuri şi le satirizează în acelaşi mod. De obicei sârbul sau bulgarul se consideră ca tipul prostiei. Ei pornesc să ia Ţarigradul cu prazul, ei vor să scoată luna din puţ etc.

Satirele cu privire la unguri şi saşi se găsesc la românii de peste munţi. Ungurul e prost, e fricos şi foarte fudul. Sasul este un tip analog cu al sârbului din poezia poporană de dincoace.

Despre nemţi sunt foarte puţine anecdote. Trăsătura caracteristică este beţia; de acolo şi expresia metaforică despre cel ce se îmbată: "A luat luleaua neamţului".

Grecii se întâlnesc în unele balade ca tipuri de intriganţi şi trădători ai stăpânului (Stanislav Viteazul din col. Teodorescu), dar în colecţiile publicate până acum se află puţine anecdote relative la ei.

Satira socială este foarte bogată. Trebuie să notăm însă că pentru a o cunoaşte nu ne putem mărgini numai la anecdote şi la glume în versuri, trebuie să cuprindem şi multe strigături, care au în vedere defecte şi vicii de-ale diferitelor categorii şi grupuri sociale.

Vom găsi multe satire la adresa femeilor leneşe, a celor necinstite, a celor iubitoare de petreceri. Iată un exemplu din cele mai reuşite: 

La mândruţa jucăuşă
E gunoiul după uşă.
La mândruţa-n joc bărbată
Curtea nu e măturată;
La mândruţa-n joc voinică
Spală oala, tu, pisică! 

Ţăranul râde şi de femeile ce se sulimenesc şi de cele cicălitoare; dar despre babe are un număr foarte mare de anecdote.