Literatura eroică

În grupa aceasta Gaster aşază 13 lucrări de literatură poporană propriu-zisă şi câteva de autori cunoscuţi. Nu-i putem face o vină din aceasta, căci d-sa nu face aceeaşi deosebire ca Hasdeu între ce este poporan şi popular. Noi, fiindcă am adoptat şi norma şi numirea propusă de Hasdeu, vom vorbi aici de scrierile curat poporane, lăsând pe celelalte pentru capitolele respective.

Avem dar, următoarele cărţi de literatură eroică: Alexăndria, Varlaam şi Ioasaf, Syndipa, Bertoldo, Halima, Archir şi Anadam, Ghenoveva, Iliodor, Filerot şi Antuza, Dracul şi Femeia, Til-Buh-Oglindă. Unele din ele sunt foarte răspândite şi ştiute de toată lumea; altele sunt mai puţin cunoscute. Vom spune câte ceva despre fiecare din ele.

ALEXĂNDRIA

Faptele lui Alexandru cel Mare au avut un nemărginit ecou printre popoarele Orientului. Imaginaţia lor a dat naştere la felurite poveşti, care au format un corp şi s-au răspândit apoi şi în Occident.

Nu se cunoaşte redacţia primă a romanului lui Alexandru. Este sigur însă că s-a născut în Egipt, că eroul este înfăţişat ca fiu al lui Netinav, "împăratul Eghipetului". Această redacţie primitivă s-a atribuit - pentru a se da mai mult crezământ redacţiilor ulterioare - lui Callisthenes, scriitor grec, care a însoţit pe marele cuceritor în expediţiile sale şi a fost chiar omorât din porunca lui Alexandru. Din Egipt, romanul a trecut în Bizanţ şi de-acolo în Italia, unde s-a redactat în latineşte de către un scriitor puţin cunoscut, Valerius, prin sec. al IV-lea d.Chr. Prin lucrarea aceasta şi prin o nouă traducere latinească din greceşte, făcută de un cleric Leo (sec. X) se răspândeşte povestea faptelor lui Alexandru în tot apusul. Desigur că în Spania s-a amestecat cu povestiri venite prin arabi.

Din Bizanţ romanul lui Alexandru s-a răspândit, pe de altă parte, în Orient şi a venit şi în ţara noastră; pe ce cale? Gaster socoteşte două izvoare: unul bizantin şi altul slavon. Monografia publicată (1910) de N. Cartojan studiază redacţia cea mai veche după slavoneşte, cuprinsă într-un codex miscellaneus scos la lumină în 1883 de I.Bianu, care l-a şi numit Codex Neagoeanus. Manuscrisul e scris de Popa Ion din Sînpetru în anul 1622 şi se arată ca o copie a unei mai vechi traduceri.

Cu redacţia după slavoneşte s-a amestecat mai târziu o alta luată din limba neogreacă şi care reprezintă o formă bizantină.

În felul acesta s-au născut o sumă de variante româneşti ce s-au răspândit foarte repede. În sec. al XVII-lea, când pomeneşte Miron Costin despre Vita Alecsandri magni a lui Q. Curtius Rufus, atrage atenţia că aceasta nu trebuie confundată cu alte Alexandrii mincinoase, adică formate din povestiri populare.

Natural, romanul acesta a circulat întâi în manuscris. În colecţia Academiei sunt 15 asemenea manuscrise. Cea mai veche tipăritură este din 1713, citată de Del Chiaro, dar nu se găseşte nici un exemplar. După aceasta se cunoaşte o ediţie din 1794 (Sibiu). De atunci încoace ediţiile se înmulţesc, dar ele nu sunt retipăriri ale aceleiaşi cărţi, şi multe din ele reprezintă redacţiuni deosebite. E curios de notat că în multe ediţii moderne s-au păstrat expresii slavoneşti, cum este formula de salutare pe care o reţine Heliade Rădulescu (Dispoziţiile şi încercările mele de poezie) când ne spune cum a auzit citindu-se prima oară Alexandria şi cum cititorul ajunsese până la: "mira tebe brate".

Iată punctele esenţiale ale romanului lui Alexandru:

Pe când împărăţea în Egipet Netinav, veni Darie împăratul împotriva lui, îl bătu şi supuse ţara. Atunci împăratul, întristat, spuse sfetnicilor săi că va dispărea şi se va întoarce odată, ca tânăr de 30 de ani şi va scoate neamul său din robie. Dispărând, se duse în Macedonia la craiul Filip, care era mâhnit că nu avea copii. Acolo el deveni tatăl unui copil al împărătesei Olimpiada. Acel copil fu botezat Alexandru, care omorî pe Netinav fără să ştie că-i e tată şi care se făcu foarte viteaz şi dobândi învăţătură multă. Înainte de a se urca pe tron el făcu multe isprăvi vitejeşti, precum este un război cu tătarii ş.a. După moartea tatălui său, luând domnia, deşi era foarte tânăr, el nesocoti ameninţările lui Darie şi porni cu oaste împotrivă-i. În cale trecu pe lângă diferite cetăţi pe care le supuse: Anita (Atena), Râmul (Roma) ş.a. Trecu prin ţara leşească, printr-o ţară unde erau păsări cu obraz de femeie şi cu păr ca de porc mistreţ, ajunse la marea albă şi zidi cetatea Alexandria, se duse la Troada (Troia), în Ierusalim, în Eghipet; în sfârşit ajunse la Darie şi după multe lupte, îl învinse şi-i luă domnia. De acolo străbătu în ţara furnicilor uriaşe şi în alte ţări care de care mai ciudate, până în India, în ţara lui Por Împărat, dar muri otrăvit de un om al său, în Ţara Ierusalimului.

Aceste puncte principale au în jurul lor felurite episoade: în unele miraculosul are rol de căpetenie, în altele se găsesc aluzii la evenimente istorice cu mult ulterioare epocii lui Alexandru.

VARLAAM ŞI IOASAF

Romanul despre aceste două persoane celebrează triumful creştinătăţii asupra păgânităţii şi s-a răspândit foarte mult la popoarele Europei, mai ales din pricina parabolelor felurite ce conţine. Povestea este atribuită Sfântului Ioan din Damasc, care a scris-o în sec. VIII în limba siriacă, din care s-a tradus în greceşte, în slavoneşte şi astfel a ajuns la noi, unde cea mai veche redacţiune este din mijlocul sec. XVII (1648), făcută de Udrişte Năsturel.

Traducerea aceasta s-a tipărit de generalul P.V. Năsturel în 1904.