Influenţe şi curente

Secolul XIX este cel mai însemnat pentru viaţa poporului nostru, fiindcă în cursul acestui veac s-au realizat mari progrese pe toate terenurile, iar pentru literatură este primul în care se produc lucrări care să poarte cu adevărat numele de opere literare. Aceasta nu se întâmplă însă chiar de la început. Aspectele societăţii româneşti în diferitele momente ale acestui secol sunt foarte deosebite: alte obiceiuri, alte instituţii, altă cultură. Cine ar zice că de la Alecu Beldiman până la Grigore Alexandrescu sunt numai 20 de ani? Căci de la Paris Momuleanu până la Eminescu n-au trecut nici 40 de ani? De aceea e nevoie să facem mai multe despărţiri în literatura noastră modernă. Limitele acestora nu sunt bine stabilite şi de aceea diferă mult în această privinţă cărţile de istoria literaturii. Noi, pentru că am dat literaturii din secolul XIX numele de literatura modernă, avem să-l despărţim în trei perioade: perioada începuturilor (1800-1830), perioada eroică (1830-1870) şi perioada critică (1870-1900).

În prima perioadă în principatele române se găseşte încă puternic curentul care stăpânise veacul trecut; cel grecesc; dar se introduc şi alte curente noi: cel francez şi cel latinist transmis de şcoala ardeleană.

Să cercetăm rolul acestor curente şi partea cu care au contribuit la mişcarea noastră literară din perioada de care ne ocupăm.

Grecismul este mult mai vechi în ţările române decât în epoca fanariotă; se poate zice că la venirea lui Nicolae Mavrocordat preponderenţa culturii greceşti era asigurată. Chiar în secolul XVII am avut în principate un mare număr de cărţi tipărite greceşte şi scrise de către români.

Fost-a un bine sau un rău această influenţă?

Părerile sunt împărţite. Dacă asculţi pe Gheorghe Lazăr, care spune că grecii au făcut pe români "împotrivitori limbii româneşti", trebuie să consideri curentul grec ca o mare nenorocire. Dacă din contra, citeşti introducerea lui C. Erbiceanu la publicaţia "cronicarilor greci" (Buc. 1890), vezi că lucrurile se prezintă cu totul altfel: "În epoca influenţei elenismului limba naţională a crescut, s-a dezvoltat, pentru că avea în elenism un model de limbă artistică şi perfectă, de unde se puteau inspira scriitorii români".

E o parte de adevăr, în fiecare din aceste păreri extreme. Desigur că în epoca slavonismului dezvoltarea noastră literară e mult mai redusă decât în epoca influenţei slavone, dar aşa-zisul "elenism" aduce numai indirect cultura clasică elenă: el aduce mai mult spiritul grecesc nou şi acesta înfăţişează puţine elemente, care ar fi slujit la un progres al literaturii noastre. Cu ceea ce a putut da grecismul din epoca fanariotă, nu s-ar fi format literatura secolului XIX, căci spiritul lui nu se potrivea nici cu spiritul maselor populare, nici cu acel al păturilor mai culte. De aceea puţine şi de puţină valoare lucrări literare s-au produs sub acţiunea influenţei greceşti. Au trebuit să vie alte împrejurări, alte curente, care să dea elementele literaturii noastre moderne.

Acestea sunt, de o parte, influenţa franceză şi curentul latinist, datorite apusului; pe de alta, o slabă cunoaştere a producţiunilor poporane.

Să cercetăm cum se introduce limba şi spiritul francez în principatele române.

Vom observa că avem întâi o influenţă indirectă în secolul XVIII şi până la 1820; apoi o influenţă directă după această dată şi până pe la 1870.

Influenţa indirectă o datorim grecilor şi ruşilor.

Este interesant de văzut că chiar în veacul în care stăpânirea grecească ajunge la culmea ei din punct de vedere politic şi din punct de vedere cultural, ea poartă în sine germenul propriei ei disoluţiuni: limba franceză.

Cum se întâmplă aceasta?

Se ştie că turcii, îndată ce s-au stabilit în Europa şi au avut legături diplomatice cu alte state, s-au servit în asemenea împrejurări de oameni străini şi în special de greci, care rămăsese în mare număr în Constantinopol, vechiul Bizanţ, unde au şi până azi un mare cartier în care trăiesc în grupe compacte, având şi patriarhatul lor. Aceşti greci au fost siliţi să înveţe limba care era mai mult întrebuinţată în raporturile diplomatice. Câtă vreme veneţienii erau stăpânii mărilor şi puternici în Europa, ei vorbiră italieneşte. Mai târziu, de prin secolul XVII, limba franceză devine predomnitoare; atunci grecii vorbiră franţuzeşte.

Când turcii încep a trimite domnitori în principate dintre foştii dragomani greci, aceştia, venind în ţară, introduc cunoştinţa limbii franceze, îşi cresc copiii cu profesori francezi, lucru care curând se imită de către boieri, precum s-a imitat de către aceşti toate obiceiurile aduse de greci. Unii domnitori îşi iau şi secretari francezi. Astfel Nicolae Caragea are pe Pierre Laroche, care a stat vreo 20 de ani în principate, întrebuinţat în această funcţiune de mai mulţi domnitori. Alexandru Mavrocordat are pe comitele Hauterive, care a scris un memoriu despre starea de lucruri din Moldova.

Prin aceşti secretari şi învăţători şi prin înşişi domnitorii şi familia lor se introduseră şi cunoştinţa limbii franceze şi scrieri în limba franceză.

Tot cultură franţuzească se introduce indirect şi prin ruşi.