III. Perioada critică

(1870-1900)

Înfăţişarea generală

Manifestările literare pe care le-am văzut în ultimii ani ai perioadei eroice au dat naştere unor curente şi fapte noi care schimbă cu totul înfăţişarea mişcării literare din ţara noastră.

Caracterul cel mai însemnat al acestei perioade este spiritul critic sau mai bine triumful spiritului critic. De aceea, credem că vremea dintre 1870 şi 1900 se poate numi cu drept cuvânt perioada critică (sau de critică) a literaturii româneşti.

Când zicem aceasta, nu înţelegem că până acum nu au existat lucrări de critică literară sau socială. Am văzut că de la Alecu Russo şi Mihai Kogălniceanu, între 1850-1855, se poate prea bine urmări mersul acestui gen nou de îndeletnicire literară; dar dezvoltarea lui nu este destul de puternică pentru ca să se poată impune şi spiritul public nu este încă destul de pregătit. Tocmai la această pregătire contribuie scrierile lor. Acum însă, pe la 1870, publicul pare a fi mai dispus să guste şi articolele de critică şi polemicile literare ce se produc şi ca urmare, pe de o parte critica se statorniceşte în acest timp în literatura noastră, pe de alta, spiritul critic se introduce şi în literatura propriu-zisă, astfel că poezia, nuvela şi teatrul dobândesc acest caracter nou.

Evoluţia pe care o pomenim aci a cercetat-o d-l G. Ibrăileanu în cartea sa Spiritul critic în cultura română (Iaşi, 1909). Acolo se arată că mişcarea provocată de societatea "Junimea" şi de revista "Convorbiri literare" a găsit oarecare elemente în dezvoltarea literară de până aci şi pe ele şi-a putut întemeia izbânda. Aceste elemente sunt: critica sentimentală şi patriotică a lui Alecu Russo şi a lui Alecsandri, critica mai răutăcioasă a lui Costache Negruzzi. De aceea a fost natural ca bătrânul Negruzzi să privească cu dragoste noua revistă ieşeană şi să-i dea tot sprijinul. Pentru acelaşi motiv devine şi Alecsandri colaboratorul harnic al "Convorbirilor literare", lucru la care-l îndeamnă şi respectul deosebit ce i se arată de către toţi membrii "Junimei", precum se poate vedea din Amintirile lui G. Panu. El spune că era o adevărată sărbătoare când poetul venea în mijlocul lor.

Perioada aceasta începe printr-o adevărată criză literară cu deosebire în poezie. Între 1870 şi 1880 Alecsandri rămâne nu numai cel mai însemnat reprezentant al poeziei româneşti, dar singurul poet de valoare. Ceilalţi sunt sau începători timizi şi nebăgaţi în seamă sau scriitori, care curând vor părăsi muzele pentru alte îndeletniciri sau poeţi ce nu vor ajunge niciodată la o mare dezvoltare şi nu vor da opere cu putere de a se impune.

Nici proza nu e mai bogată. Romanele şi nuvelele nu-şi află reprezentanţii lor de valoare, iar Slavici şi Gane sunt de abia, la primele lor încercări. Numai Odobescu într-un gen cu totul personal, ajunge la o mare strălucire, căci Pseudochinegheticos este un adevărat eveniment literar.

Înfăţişarea se schimbă în celelalte două decenii al acestei perioade. Acum Eminescu ajunge la deplinătatea talentului său, iar după moartea lui opera i se impune aşa de mult încât ajunge la un moment să apese asupra tuturor, să împiedice originalitatea şi să producă al doilea moment de criză în poezie, pe care nu-l înlătură decât la finele perioadei scrierile lui G. Coşbuc. Acesta aduce o notă nouă, produce un fel de reacţiune, primită cu mare bucurie şi de scriitori mai vârstnici şi de cei tineri şi începători.

Mişcarea literară pe care o schiţarăm aci a fost legată în cea mai mare parte cu activitatea "Convorbirilor literare". În afară de ea s-au produs şi alte curente, care au avut influenţă când mai slabă, când mai puternică în opinia publicului cititor.

Au fost în primul rând revistele din Bucureşti, care porniră lupta în contra "Convorbirilor literare", între anii 1870-1880. Polemicele lor formează tocmai caracteristica acestui deceniu. Mai târziu, nu atât în contra revistei ieşene (care se mută în Bucureşti), ci mai mult asupra principalilor autori în legătură cu ea, se pornesc atacurile lui Al.Macedonschi, care pentru un moment, atrag atenţia publicului, dar efectul lor este foarte efemer.

Din toate acestea credem că a rezultat un câştig general pentru literatura noastră.

Opera critică a "Convorbirilor" a luptat la început în contra unor curente şi mani-festări culturale îmbătrânite şi care ar fi dispărut poate şi fără lupta întreprinsă de criticile lui Titu Maiorescu. I-a fost uşor, cum am văzut, să arate că limba românească şi ziarele de peste munţi este plină de barbarisme de construcţie şi de vocabular; i-a fost uşor să arate greşeala celor ce exagerau valoarea scrierilor noastre din trecut, i-a fost uşor să dovedească netemeinicia părerilor lui Simion Bărnuţ, care cerea pentru România un regim republican în felul celui de la Roma. Focul luptei l-a făcut însă şi pe criticul "Convorbirilor" să exagereze şi să prezinte lucrurile aşa ca şi cum literatura română ar trebui să înceapă numai cu "Junimea". Natural, nu poţi admite ca Pralea, Neofit Scriban, Scavin ş.a. să fie puşi între poeţii din ale căror opere să se hrănească inteligenţa şcolarilor din licee - cum credea Aron Pumnul făcând faimosul său Lepturariu (5 vol. 1862-1865); - dar nu poţi admite nici ştergerea cu desăvârşire a numelui lui Heliade din mişcarea noastră literară, nici negarea oricărei urmări bune a curentului lati nist- cum cerea Maiorescu în criticile sale.

De aceea, revistele din Bucureşti, prin pana diferiţilor critici, ca Hasdeu, V.A. Urechia, D.A. Laurian ş.a. considerau ca neserioase atacurile "Convorbirilor". Mai ales când în 1873 apărură cele două articole prin care Maiorescu stabilea valoarea direcţiei noi în proză şi în poezie, când prezenta deci nume de scriitori, atunci polemicele deve niră din ce în ce mai aprige, alunecând chiar pe tărâmul celor mai violente personalităţi. Lupta s-a potolit încet, încet, fără ca vreuna din tabere să se declare învinsă; aceasta mulţumită mai ales împrejurărilor politice care au silit pe criticul din Iaşi să se depărteze de ocupaţiile literare şi care au apropiat oamenii aflaţi mai înainte în câmpuri literare deosebite. Mai târziu această revistă a şi încetat a reprezenta un anume curent literar astfel că numărul jubiliar de 25 de ani (1892) a apărut cu articole de Hasdeu, de Urechia şi alţi foşti adversari ai "Convorbirilor".

Au fost deci erori şi într-o parte şi într-alta; dar dacă azi se pare unora că triumful a fost numai al "Convorbirilor", aceasta vine din pricină că ele au susţinut unele idei care fatal şi-ar fi făcut drum. Astfel, s-au judecat cu mai multă băgare de seamă scriitori din trecut; s-au deosebit calităţile estetice ale operei de pornirea ce a putut s-o provoace; prin căderea şcoalei latiniste, autorii s-au îndreptat spre limba cronicarilor şi spre poezia populară. Acestea ar fi rezultatele activităţii "Convorbirilor", care se pot socoti că ar fi fost traduse de însăşi dezvoltarea normală a literaturii noastre. Mai interesantă este lupta împotriva stilului bombastic, pe care criticul revistei l-a numit "beţie de cuvinte"; aci poate ar fi meritul special al "Convorbirilor", deşi cusurul acesta s-a văzut chiar la unii din scriitorii direcţiei noi.

Ceea ce însă, după părerea noastră, asigură mişcării din Iaşi un loc însemnat în istoria literaturii româneşti nu este activitatea negativă, critică, al cărei efect s-a şi uitat curând, ci activitatea pozitivă, adică împrejurarea, poate fortuită, că dintre colabo ratorii revistei s-au ales unii care au ajuns la o mare strălucire.

Pe cine înfăţişează criticul "Convorbirilor" ca reprezentând poezia în direcţia nouă? Întâi pe Alecsandri, care în realitate nu s-a influenţat întru nimic de spiritul sau ideile "Junimii", pe Eminescu, pe Bodnărescu, pe Şerbănescu, pe Petrino şi pe d-na Matilda Poni (Cugler). Dintre aceştia se va ridica Eminescu; el e în adevăr animat de spirit critic, dar aceasta se datoreşte nu atât influenţei mediului de la "Junimea", cât unor împrejurări particulare ale vieţii sale. Dar critica lui ajunge la un extrem pe care nu-l pot aproba membrii "Junimei" şi de aceea criticul grupării va fi nevoit să insiste de multe ori asupra faptului că opera literară trebuie judecată după talentul ce dovedeşte, nu după ideile ce dezvoltă.

Dintre ceilalţi, Petrino scrisese mai înainte, iar d-na Cugler Poni debutează în adevăr în "Convorbiri" ca şi Bodnărescu, dar asupra valorii acestuia însuşi Maio rescu a fost silit să declare că s-a înşelat.

Ca prozatori, Maiorescu prezintă pe Odobescu, Strat, Slavici, A. Xenopol, Burlă, Vârgolici, I. Negruzzi, Panu, Lambrior, P.P. Carp, T. Rosetti. Numai scrierile celor nouă din urmă s-au publicat în "Convorbiri". Ceilalţi au publicat aiurea. Laudele pe care le aduce -cu oarecare rezerve - acestor scriitori, trebuiesc astăzi cu mult reduse, pentru că unii dintre ei au părăsit curând literatura şi ştiinţa, dar au contribuit prin rolul ce au jucat în politica ţării să adauge ceva la prestigiul grupării literare de care erau legaţi în tinereţe. Aşa au fost: Petre Carp, Teodor Rosetti, Gh. Panu, Burlă şi Vârgolici - au realizat speranţele criticului. Lambrior a scris puţin, fiind răpit prea curând de moarte; dar el e însemnat prin apelul ce a făcut pentru întoarcerea la limba vechilor texte, stabilind ca temei al limbii noastre literare vorbirea de la finele secolului XVIII şi la începutul secolului XIX. Numai Slavici şi I. Negruzzi au stăruit în îndelet nicirile lor literare propriu-zise, iar A. Xenopol a dobândit însemnătate după despărţirea de "Convorbiri".

Prin amănuntele acestea am voit să arătăm că, deşi nu se poate zice pentru toţi aceşti scriitori că i-a format "Junimea", totuşi ei au dat prin numele şi operele lor de mai târziu sau prin situaţia lor o importanţă pe care "Convorbirile" n-au putut-o avea la început.

*

Perioada de care ne ocupăm se caracterizează deci în primul timp prin polemicile, care dădură multă vioiciune vieţii noastre literare şi care puseră în discuţia publică o serie de idei filozofice şi de critică literară nu prea răspândite până atunci. Curând după aceea apare o producţie literară de mare importanţă; dar spiritul de critică depus la extrem în operele lui Eminescu sau Caragiale, produce un efect descurajator. La aceasta se adaugă şi influenţa propagandei socialiste, care lovind în alcătuirea burgheză, loveşte şi în generaţia care întemeiase această societate nouă românească, în aceea pe care ne obiş nuisem a o numi "marea noastră generaţie", căci ei se datoreşte România modernă. Urmează deci un timp de încredere în forţele naţiunii şi de deprimare generală, de dispreţ pentru toată opera politică a înaintaşilor şi o epocă lipsită de direcţie, fiindcă publicul cititor se depărtează de literatura noastră, care se vede redusă într-o stare de criză.

Un fapt însemnat în această perioadă este marea întărire a curentului poporan. Nu numai culegeri numeroase nu numai articole de folclor avem acum de înregistrat, dar toţi scriitorii din această vreme se resimt de influenţa lui. Odobescu studiază şi duce la mare perfecţie limba literară, alcătuită din elemente poporane. Hasdeu relevează cu talentul său frumuseţile limbii poporului şi impune studierea ei. Slavici şi Delavrancea iau subiecte din popor şi caută să redea şi vorbirea potrivită cu mediul în care trăiesc personajele lor. Eminescu scoate şi trece în sufletul său o sumă de fru museţi din graiul şi cugetul poporului.

Un alt aspect al influenţei curentului poporan îl arată scriitorii care publică bucăţi alese din popor, însă trecute prin personalitatea lor artistică. Astfel este Petre Ispirescu şi Creangă, care ajunge la o adevărată perfecţiune în genul său.

Efectele acestei mişcări se lovesc însă de celelalte pricini pe care le-am arătat mai înainte şi perioada de care vorbim se încheie cu momente de adevărată restrişte, pe care Vlahuţă le atribuie "melancoliei secolului care moare" şi se întreabă cu durere: 

Unde ni-s entuziaştii, visătorii, trubadurii,
Să ne cânte rostul lumii şi splendorile naturii?

*

Desfăşurarea faptelor pe care le amintim aici se va înţelege mai bine studiin du-le cu de-amănuntul; de aceea trebuie să despărţim perioada aceasta în două epoci şi să cercetăm deosebit epoca dintre 1870 şi 1880 caracterizată prin polemici literare, - şi epoca lui Eminescu.