2. Epoca lui Eminescu

(1880-1900)

Mihai Eminescu (1850-1889) este una din figurile cele mai mari ale literaturii româneşti. Viaţa sa este, poate, mai bine cunoscută decât a tuturor poeţilor noştri; pentru unele epoci ale vieţii lui s-au dat la lumină chiar amănunte de puţină însemnătate. Deşi el (în Satira I) a aruncat câteva săgeţi în contra biografilor, care răscolesc viaţa scriitorilor şi se ocupă de "micile mizerii ale unui suflet chinuit", soarta a voit ca el însuşi să cadă "pradă" acestei tendinţe. Motive de ordin superior, dar şi din cele puţin serioase, explică lucrurile acestea. O bibliografie aproape completă se găseşte la finele lucrării d-lui N. Zaharia (Eminescu, viaţa şi opera sa, Bucureşti 1912).

Ştim deci, că, după mamă, Eminescu se trăgea dintr-un cazac emigrat în ţară, căsătorit cu o româncă, iar după tată dintr-un rutean. Tatăl său era însă stabilit în ţară de multă vreme şi ajunsese să aibă chiar rang boieresc, după 1841, Mihai Sturdza îl face căminar. S-a îndeletnicit cu agricultura şi diferite neguţătorii.

Părinţii lui avură 10 copii, între care poetul fu al 6-lea.

S-a discutat multă vreme despre data naşterii lui. Găsindu-se chiar actul oficial din registrul primăriei s-a văzut că această dată e: 15 ianuarie 1850.

Primii ani ai copilăriei a trebuit să-i petreacă parte la Ipoteşti (moşia părin tească), parte la Botoşani. În 1856 a fost trimis la Cernăuţi; aci a învăţat cursul primar şi apoi trei clase secundare, având profesor şi pe Aron Pumnul, pentru care a păstrat o mare admiraţie. Fiindcă s-au căutat matricolele şcolare, se ştie că era şcolar nedisciplinat şi că a rămas repetent. Se mai ştie că a stat câtăva vreme şi în Blaj şi că de trei ori a fugit de la şcoală întovărăşindu-se cu trupe de actori ambulanţi.

Aceste întâmplări s-au petrecut între anii 1864-67. În acest interval a fost câtva timp şi practicant al tribunalului din Botoşani. Traiul lui de artist rătăcitor a fost plin de suferinţe şi de mizerii. Caragiale scrie în 1889 că-l cunoscuse cu vreo 20 de ani mai înainte (poate în toamna anului 1866) şi aflase că într-un rând ajunsese rândaş la un han.

În această vreme se deşteaptă şi talentul său poetic. Prima poezie o scrie la moartea fostului său profesor, Aron Pumnul (1866), care se publică într-o bruşură ocazională (Lăcrămioarele învăţăceilor, Cernăuţi, 1866). Altele sunt provocate de iubirea pentru o artistă din trupă (Amorul unei marmore) şi altele sunt fantastice sau patriotice. Primele sale poezii au fost publicate în "Familia" revista lui I. Vulcan, care i-a schimbat numele din Eminovici în Eminescu.

În 1869 tatăl său l-a trimis să-şi urmeze studiile la Viena, unde fu coleg cu I.Slavici, care ne dă amănunte despre traiul de acolo.

Fiind student extraordinar (de vreme ce n-avea bacalaureatul), el urma stăruitor numai cursurile care îl atrăgeau mai mult: economia naţională, dreptul roman, dar lucra singur foarte mult, citind şi traducând cărţi literare şi filozofice din toate timpurile. Adân-cea pe Confucius şi pe Platon, pe Spinoza şi pe Fichte. Din Kant a tradus ceva. Manu scrisele lui, care se găsesc la Academie, arată răbdarea cu care făcea cercetări şi extrase.

Pe când se afla la Viena, trimise revistei "Convorbiri literare" poezia Venere şi madonă, care fu publicată în nr. pe aprilie 1870 şi în care redactorii intrevăzură un talent deosebit. După aceea veni în Iaşi şi dobândind ajutor de la societatea "Juni mea" se duse să-şi completeze studiile la Berlin şi Jena. T. Maiorescu îl îndemnă să-şi treacă examenul de doctor pentru ca venind în ţară să ceară o catedră la universitate.

Eminescu nu putu răspunde acestei aşteptări şi de aceea - după întoarcerea în ţară - îl vedem la 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii din Iaşi, iar la 1 iulie 1875 revizor şcolar. Acestea sunt cele mai înalte funcţiuni pe care le-a ocupat Eminescu. În această epocă vedem că a fost şi profesor la liceul nou din Iaşi.

Scos din revizorat la 1 iulie 1876, el găsi loc de redactor al "Curierului de Iaşi", o foaie administrativă şi judiciară, în care se publicau acte oficiale şi în care el introduse rubrici variate, în care trata cele mai diverse chestiuni: politică şi teatru, literatură şi critică socială, istorie şi economie politică. Situaţiunea aceasta era prea puţin plătită şi prea modestă, de aceea primi cu mulţumire locul de redactor la ziarul "Timpul", pe care-l păstră mai mulţi ani (1877-1883).

În această vreme el ajunse la dezvoltarea deplină a talentului său şi produse operele cele mai strălucite. Munca de ziarist - pe care o socoteşte el istovitoare - precum şi viaţa dezordonată ce ducea, desigur şi boala care-l rodea de mult şi de care nu se îngrijea, toate îl duseră la nebunie.

Nenorocirea aceasta atrase deodată băgarea de seamă a lumii la poeziile sale. T.Maiorescu adună pe cele pe care le socotea mai izbutite (numai cele publicate în "Convorbiri") şi le publică într-un volum (1883), primit cu simpatie, chiar cu admiraţie din ce în ce crescând de la o ediţie la alta.