2. Epoca lui Eminescu

Satira IV înfăţişează în prima parte o povestire poetică a unui amor de pe la 1400, pe care o pune în faţă cu proza vieţii de azi când femeia, în mijlocul lumii pro zaice şi materialiste, e frivolă, e chiar crudă cu adoratorii, când lasă pe unii să privească din stradă prin geamuri lucii şi s-o vadă "înconjurată de un roiu de pierde vară". Foarte puţin clară în concepţia ei, poezia aceasta are pasagii admirabile şi se încheie cu o explozie de deznădejde: 

Unde-s şirurile clare din viaţa-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun 

care, fiind dat sfârşitul poetului, te mişcă până la lacrimi.

Între poeziile lui cele mai frumoase sunt şi câteva producţiuni de altă natură, povestiri romantice, descripţiuni ale naturii reale sau ale închipuitelor ţinuturi din alte lumi; importante cu deosebire prin calităţile stilistice, acestea sunt: Călin, Lucea fărul, Strigoii.

Călin este un basm în versuri în care o fată de împărat, iubită de Făt-Frumos, e izgonită de tatăl său şi naşte un copil în singurătate, unde iubitul ei o găseşte după câţiva ani. Înduplecând pe împărat, acesta o iartă şi se face o adevărată nuntă împărătească. Descripţiunile din această poezie sunt, desigur, printre cele mai frumoase pagini ale literaturii noastre; este uimitoare bogăţia de cuvinte cu putere descriptivă; sunt pasagii de o muzicalitate poate unică în poezia românească.

Un singur exemplu: 

Mii de fluturi mici albaştri, mii de roiuri de albine
Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline. 

Luceafărul se serveşte de un fond care se găseşte în multe bucăţi chiar în literatura noastră. Sunt basme unde vedem fete de împărat care iubesc soarele ori luceafărul. Heliade ne arată iubirea unei fete din sat pentru Sburător. Mai peste tot copila este nenorocită din pricina amorului care trece dincolo de fire.

În poezia lui Eminescu Luceafărul o iubeşte aşa de mult încât e gata să-şi piardă nemurirea şi să se coboare în lumea omenească pentru că fata îi cere aceasta: 

Dar dacă vrei cu crezământ
Să te-ndrăgesc pe tine,
Tu te coboară pe pământ,
Fii muritor ca mine. 

În realitate ea iubeşte mai mult pe un paj tânăr şi viclean şi când află Luceafărul nu se mai coboară şi zice: 

Trăind în cercul vostru strâmt,
Norocul vă petrece;
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor şi rece. 

Poema arată o imaginaţie bogată şi e scrisă într-un stil strălucit şi cu claritate în compoziţie; dar se poate ca ea să nu fie un simplu basm, ci un simbol şi Luceafărul să fie geniul, care rămâne adesea neînţeles.

Strigoii, poezie romantică, în acelaşi gen cu Strigoiul lui Sihleanu are o dezvoltare mai mare şi concepţia poetică e mai clară, deşi compoziţia are câteva neajunsuri. E vorba de un rege al avarilor, Arald, care a venit cu hoardele lui în Dacia şi s-a înamorat de fata unui rege dunărean. Logodit cu ea, o pierde. Disperat, se duce la un vrăjitor, care îl face strigoi ca să se poată întâlni în fiecare noapte cu iubita lui.

Cuprinde pasagii de o putere descriptivă deosebită.

Reputaţia lui Eminescu s-a stabilit cu greu.

Deşi publicase câteva din poeziile sale bune, el era ignorat de unele cercuri sau luat în râs. O revistă din Bucureşti îl punea alături cu Prodănescu. Aron Densuşianu socotea că poezia lui este maladivă şi că ea trebuie gonită îndată din literatură, căci e şi molipsitoare. O carte apărută la Blaj (anonimă, 1891) consideră că Eminescu este o adevărată nenorocire pentru naţiunea română.

Au fost negreşit şi aprecieri elogioase. Vremea a dat dreptate acestora din urmă.

Astăzi, când locul lui în istoria literaturii este asigurat, poate fi judecat obiectiv.

E sigur că opera lui Eminescu a captivat tinerimea şi că generaţiile ce s-au ridicat între 1890 şi 1900 au crescut oarecum sub influenţa lui.

Ce a făcut succesul lui? El a fost simţit ca un lucru nou. Noutatea aceasta a constat în posibilitatea de a exprima ideile filozofice cu claritate şi cu poezie. Bolintineanu, care încercase altă dată acest lucru, rămăsese sau prozaic sau absolut confuz. Numai Alexandrescu izbutise în direcţia aceasta. A mai constat în elementele luate din lite ratura germană, din care se hrănise mai mult, şi aceasta era necunoscută la noi în acea vreme, cum observă Ang. Demetriescu. A constat, în fine, în stilul bogat în cuvinte scoase din cărţi vechi şi înnoite, bogat în imagini îndrăzneţe şi energice, şi legănat de o armonie particulară. Versificaţia lui a avut asemenea elemente noi: forme de versuri şi de strofe, rime neaşteptate.