2. Epoca lui Eminescu

Poezia produce impresie profundă, mai ales partea primă, prin caracterizări sclipi toare, deşi uneori obscure, prin epitetele neşteptate, prin cugetările filozofice ce cuprinde. Ideile nu sunt însă desfăşurate cu destulă ordine şi ultimele două strofe sunt confuze.

Împărat şi proletar ne arată mizeria clasei muncitoare faţă de viaţa răsfăţată a celor bogaţi, într-o serie de antiteze de o putere poetică deosebită. Proletarul care vorbeşte tovarăşilor săi "în scunda tavernă mohorâtă" îi îndeamnă la luptă, îi îndeamnă să distrugă tot ce arată mândrie şi avere, tot ce arată civilizaţiune şi înlesnire a traiului şi în locul acestei lumi să vie "potopul" şi atunci, dispărând cu totul lumea de azi, toţi oamenii din altă lume nouă vor trăi în fericire. Această protestare violentă a proletarilor ne-o arată poetul ca petrecându-se la Paris şi îndată tabloul se schimbă şi ne apare Cezarul, pentru ca contrastul între mizeria ce ne-a înfăţişat înainte şi situaţia acestui om care stăpâneşte ţara să fie mai izbitor. Dar acest tablou se schimbă asemenea ca să ne arate violenţele luptelor revoluţionare. Poezia se sfârşeşte printr-o serie de reflec ţiuni filozofice, care zugrăvesc de minune sufletul lui pesimist. Din întreaga lucrare ar fi fost natural să rezulte un îndemn la muncă spre a se schimba situaţia socială pe care o găseşte nedreaptă, dar în loc de aceasta aflăm o încheiere contrarie. Omul se pietrifică în sclav sau în împărat; de la începutul lumii şi până acum aşa a fost: "aceleaşi doruri mascate cu alte haine". Dar atunci de ce protestare, de ce revoltă? În zadar, căci "vis al morţii eterne, e viaţa lumii întregi".

Satira I este o poezie în care ne arată situaţia sufletească a unui filozof care se preocupă de chestiunea cea nedezlegată a existenţei. Aci ni se înfăţişează cosmogonia vedică: cum lumea s-a creat din pacea eternă prin mişcarea unui punct care devine tatăl, iar din haos face muma; cum această creaţiune va dispărea odată când va reîncepe eterna pace. Dar la ce servesc toate asemenea cugetări, asemenea concepţiuni măreţe?

Poţi zidi o lume-ntreagă, poţi s-o sfărâmi, orice-ai spune,
Peste toate o lopată de ţărână se depune. 

În viaţă lumea nu te ascultă, după moarte nu te înţelege, n-ai mulţumire cât trăieşti, n-ai răsplată după moarte. Aci pune el acele versuri în care ridiculizează pe cei ce ţin discursuri funebre "lustruindu-se pe ei" sub umbra numelui celui răposat.

Această poezie amară o aşază, ca să zicem aşa, într-un cadru duios, asociind luna la reflecţiile sale prin cele două apostrofe la lună, cu care începe şi sfârşeşte; 

Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară...
Şi câţi codri ascund în umbră strălucire de izvoare! 

Dacă cele spuse în prima satiră sunt adevărate, atunci te întrebi: de ce să se mai ocupe omul? de ce să înveţe? de ce să scrie? Această întrebare şi-o pune el în SatiraII, ca răspuns unui prieten care-i impută că nu mai scrie. Unii scriu ca să capete funcţiuni, ca să-şi stabilească o poziţiune socială, alţii ca să capete glorie. El nu poate face ca unii, nu înţelege de ce ar face ca alţii. Gloria e "închipuirea ce o mie de neghiobi ido lului lor închină", în dragoste e numai "durere, înjosire şi spoială". Aceasta este şcoala vieţii mature, pe care o pune în contrast cu iluziile tinereţii când învăţa la şcoală şi asculta "pe vechii dascăli cârpocind la haina vremii".

Celelalte două satire sunt scrise de pe acelaşi plan: se compun din două părţi, din care prima arată trecutul cu toate calităţile, a doua prezentul cu toate defectele. Din acest contrast trebuie să rezulte tăria loviturilor sale.

Satira III pune în contrast epoca lui Mircea cu epoca în care trăieşte el. Începe prin povestirea întemeierii împărăţiei turceşti, cu visul sultanului, luat - cum a observat Ang. Demetriescu - aproape vorbă cu vorbă din Istoria imperiului otoman a lui Hammer şi, arătând cum ajung turcii la Dunăre, povesteşte o luptă între oastea lui şi oastea românească. Criticabilă în unele puncte de detaliu, mai ales dacă e vorba să o punem în faţă cu istoria, partea aceasta este totuşi o admirabilă descripţie a luptei, bucată însufleţită de cel mai cald suflu patriotic şi naţional: 

N-avem oşti, dară iubirea de moşie e un zid,
Care nu se înfiorează de-a ta faimă Baiazid. 

Şi în comparaţie cu aceşti oameni stau: saltimbancii, irozii, stâlpi de cafenele, demagogii care înşeală mulţimea şi se îmbogăţesc exploatând-o. Pentru aceasta face apel la Vlad Ţepeş ca să vie şi împărţindu-i în două cete, smintiţi şi mişei, să dea foc puşcăriei şi casei de nebuni.

Ca satiră violentă împotriva societăţii, ar putea fi citată, deşi vulgarismele de expresie îi strică adesea avântul poetic; dar când se văd aluzii transparente şi atacuri pe faţă împotriva unor oameni care şi-au închinat viaţa lor pentru ţară, atunci satira lui devine simplu pamflet.