2. Epoca lui Eminescu

Poezia sa apare perfecţionându-se din ce în ce în epoca dintre 1876-1880, când poezia romantică Strigoii stă alături cu Călin inspirată, în parte, din basmele noastre, când ideile budiste transpiră în Rugăciunea unui dac şi când influenţa poeziei poporane se vede în Freamăt de codru şi Crăiasa din poveşti.

Apogeul producţiei sale poetice îl atinge Eminescu între 1881-1883. Este epoca Satirelor, a Luceafărului şi mulţimii de poezii mici în care se arată în deplinătatea lor toate calităţile lui.

El mai publică şi după ce se însănătoşeşte din primul atac al boalei (1884-88), dar acestea sunt cu totul slabe sau copiate după vreun autor pe care nu voieşte să-l spună.

Un mare număr din poeziile lui sunt erotice. Cea mai mare parte din ele arată desfăşurarea unui singur roman, care i-a fermecat şi, poate, i-a şi înveninat viaţa. Nu mai este o indiscreţiune nepotrivită de a pronunţa aici numele Veronicăi Micle, poetă şi ea, care i-a deplâns moartea printr-o poezie intitulată Lui: 

Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
Ai zis tu, şi eu atuncea când pe-a dorului aripe,
Duşi de al iubirii farmec, privind cerul împreună,
Ne visam eternitatea în durata unei clipe. 

Faptele se petrec ca şi viaţa multor poeţi. Ea citeşte Veneră şi Madonă şi se entuziasmează de autorul necunoscut. În 1873 are prilejul să-l cunoască la Viena. Curând poetul se stabileşte la Iaşi, unde frecventează adunările "Junimii"şi saloanele familiilor celor mai distinse. E frumos, e admirat de femei şi ca poet şi ca om. El distinge pe dânsa, o iubeşte discret, iubirea e împărtăşită şi astfel începe poezia de amor a lui Eminescu.

Începutul este romantic: femeia iubită este îngerul. Ea vine şi-l dezmiardă. O chiamă la izvor şi ea răspunde la chemarea lui. Dar fericirea nu o găseşte în toate clipele: dacă vine câteodată şi pătrunde în singurătatea lui, altădată o aşteaptă zadarnic. Când ea e departe, îi suferă greu lipsa şi trăieşte cu amintirea ei în mijlocul naturii, care pare că împărtăşeşte regretul lui. În asemenea momente se gândeşte la fragilitatea iubirii şi parcă îi pare rău că a cunoscut-o. E destul să se revadă însă, pentru ca fericirea să le surâdă şi să se lase duşi de ea. Despărţirile însă sunt dese şi dacă revederile sunt prilejuri de dulci emoţiuni, cu timpul un nor pare că le întunecă fericirea: îndoială, presimţire... apoi părăsire.

De la un moment dat (1879) poeziile lui vorbesc despre această despărţire, invocă imaginea celei ce s-a dus, plânge amorul de altă dată: aci mai speră, aci se consolează cu amintirile din trecut până când se convinge că au trecut anii la mijloc şi că iubirea s-a stins pentru totdeauna.

Poate "Dalila" este încheierea romanului: 

Tinere ce plin de visuri urmăreşti vreo femeie
Pe când luna, scut de aur, străluceşte prin alee
Se pătează umbra verde cu misterioase dungi,
Nu uita că... doamna are minte scurtă, haine lungi! 

Povestea aceasta este ca mai toate poveştile de amor: dar Eminescu a vărsat în poeziile sale accentul unei sincerităţi aşa de profunde, încât cititorii au fost mişcaţi la rândul lor şi şi-au văzut în ele propriile lor simţiri.

Muzica a contribuit şi ea ca odinioară pentru Alecsandri - să popularizeze poeziile acestea ale lui Eminescu: peste 40 de melodii s-au scris pentru ele.

Nu se poate zice însă că muzica le-a susţinut. Ele au avut însuşiri proprii destul de puternice pentru ca să se impună.

Alături cu poeziile de amor putem pune câteva elegii: Melancolie şi Mai am un singur dor din care se cunosc mai multe variante.

Poeziile lui în formă poporană: Ce te legeni, codrule, Doina ş.a. ne arată adânca lui cunoştinţă de limba şi cugetarea poporană, pe care nici un altul dintre poeţii noştri - afară de Alecsandri - n-a ştiut s-o reproducă cu infinitele-i nuanţe şi cu acea caracteristică naivitate care te farmecă.

Cele mai multe poezii însă sunt lucrări filozofice, în care se oglindesc ideile lui pesimiste, dezgustul de viaţă, adoraţia trecutului, dispreţul prezentului, neîncrederea în viitor: Epigonii, Satirele, Împărat şi proletar.

Epigonii cuprinde o antiteză între poeţii şi scriitorii generaţiilor trecute româ neşti şi între generaţia poetului. Trecutul e lăudat şi toţi cei vechi sunt înfăţişaţi cu calităţi deosebite, căci ei reprezintă "zilele de aur a scripturilor române". Aci critica nu intervine. Cichindel şi cu Pralea, pentru care d-l Maiorescu purtase război contra lui Aron Pumnu, sunt slăviţi deopotrivă cu Gr. Alexandrescu şi cu Alecsandri şi sunt arătaţi ca poeţi ce "au scris o limbă ca un fagure de miere". Nu se poate însă aduce lui Eminescu o învinuire de lipsă de simţ critic (deşi Maiorescu a spus că poeţii nu pot fi şi critici), fiindcă exagerarea laudei pentru trecut îi servă ca să înjosească mai mult prezentul. Oricare ar putea să fie scăderile celor vechi, ei au fost "inimi mari" şi au avut "idealuri" pe când cei de azi - din timpul lui - epigonii - nu mai pot să aibă simţire adevărată nu mai au credinţă, sunt pesimişti şi sceptici.