b) 1890-1900

Dintre conducători, Coşbuc s-a ocupat mai de aproape cu revista şi aci a publicat o bună parte din poeziile cele mai de seamă ale lui. Mai puţin a scris Slavici şi Caragiale.

În vremea aceasta, Coşbuc se impune atenţiunei publicului cititor. E momentul deci de a-i cerceta activitatea.

George Coşbuc (născut 1866) este dintr-un sat de lângă Năsăud. Nu se cunosc multe amănunte din viaţa sa înainte de a trece în regat. A învăţat la Năsăud şi la Cluj, dar mare parte din cultură şi-a făcut-o singur.

După ce a lucrat câţiva ani la ziarele de peste munţi, îndeosebi la "Tribuna" din Sibiu, a trecut în 1890 în România. A fost câtva timp profesor şi ziarist în Bucureşti, colaborând la cele mai importante ziare şi reviste, întemeind apoi el însuşi câteva reviste ("Vatra", 1894).

Primul volum care i-a stabilit reputaţia este Balade şi idile (Buc. 1893), dar el avea până atunci o activitate literară de aproape 10 ani. Publicase prin reviste diferite poezii, iar în 1885 dăduse la lumină un mic volum în Biblioteca Tribunei din Sibiu: Pe pământul Turcului, după care urmă: Blestem de mamă (1885), Fata craiului din cetini (1886), Draga mamei, baladă (1866), Fulger, poveste în versuri (1877).

Apariţiunea volumului din 1893 s-a făcut tocmai în vremea când poezia româ nească se afla în stare de criză. Eminescu stăpânea toate spiritele şi produsese un mare număr de imitatori. Ideile pesimiste ce se desfăceau din operele lui, critica în contra organizaţiei sociale răspândită de socialişti, precum şi ideile lor cosmopolite care apelau la "muncitorii din toate ţările", negaţiunea sau batjocorirea ideii de patrie, toate aceste lăsau o stare de adâncă deprimare în suflete.

Nici un scriitor din Regat nu putea să reacţioneze împotriva acestei situaţiuni. Vlahuţă o constata, se întreba dacă trebuie s-o atribuie "melancoliei secolului care moare" şi îndemna pe tineri să se inspire din alte izvoare, să adâncească viaţa poporului, să înalţe pe eroii lipsiţi de slavă, să facă a se naşte o lume "nouă". Coşbuc răspundea acestei necesităţi. Lumea lui era cu adevărat nouă. Toţi marii noştri poeţi fuseseră sau oameni dintr-o clasă socială înaltă sau orăşeni mulţumiţi cu starea lor ori nemulţumiţi şi revoltaţi de nedreptatea şi de dispreţul ce sufereau de la cei bogaţi şi sus puşi sau filozofi care cugetaseră asupra problemelor care frământau pe oameni în toate ţările. Coşbuc e poetul sătean, care şi-a început cariera, dacă am putea zice astfel, ca poet în sat, luând parte la viaţa ţărănească chiar după ce se dusese la învăţătură. Ne spune cu mare since ritate într-un articol că, dacă n-ar fi învăţat carte şi ar fi rămas în locul său de naştere, el ar fi fost rapsodul satului. De aceea d-l Dobrogeanu Gherea, în studiul critic ce a publica asupră-i (1897), l-a numit poetul ţărănimii.

Deşi publicate în volum de abia în 1899, poeziile din colecţia a doua Fire de tort sunt compuse în cea mai mare parte cam în aceeaşi epocă cu cele precedente. De aceea putem vorbi deodată despre amândouă .

Subiectele poeziilor acestora sunt foarte variate. Cele mai multe sunt narative, sunt cu adevărat balade. Acestea se pot împărţi în patru grupări:

a) Cu subiecte erotice, cum este Crăiasa zânelor, care arată triumful amorului pământesc faţă de un ideal care ar trece de hotarele acestei lumi. Se poate alătura cu Luceafărul lui Eminescu, lăsând, bineînţeles, la o parte faptul că aceasta se poate inter preta ca o poezie simbolică. În opera lui Eminescu avem o fată de împărat care e iubită de un Luceafăr, dar acesta, când e aproape să-şi piardă nemurirea, vede că mai puternică este iubirea pământească. La Coşbuc zânele au fugit într-un palat departe de lume ca să scape de mrejele dragostei, dar un tânăr travestit ajunge la ele şi însăşi căriasa cade în ispită şi trece în lumea muritoare;

b) Cu subiecte din viaţa sufletească a ţăranului. Aci vedem obiceiurile ţărăneşti şi concepţia ţărănească despre probleme sociale sau sufleteşti. Poetul spune că avea de gând să scrie un ciclu întreg de poeme de acest fel, dar în volumele de care vorbim avem numai nunta (Nunta Zamfirei) şi moartea (Moartea lui Fulger). Pentru a înălţa importanţa naraţiunilor, poetul ne înfăţişează nu simpli săteni, ci împăraţi: Zamfira e fata unui împărat pe care o peţesc crai din toate părţile lumii. Fulger este fecior de împărat şi moare în luptă. Obiceiurile acestei lumi împărăteşti sunt primitive ca şi ale simplilor ţărani, dar mărite în raport cu puterea şi cu rolul împăraţilor. În acest cadru se găseşte închisă discuţia problemei vieţii şi morţii. Aflăm concepţia ţăranului: viaţa trebuie s-o trăieşti şi s-o primeşti cum ţi se dă; să nu disperăm în faţa morţii, căci este dincolo o altă viaţă mai fericită. Mai departe nu trebuie să mergi: 

Nu cerceta aceste legi
Căci eşti nebun când le înţelegi.