a) 1880-1890

Câţiva dintre aceştia au rămas legaţi de revista în care debutase. Aşa au fost: Nicolae Volenti (mort 1910), fost magistrat, de la care ne-au rămas două volume de poezii (1875, 1891, ed. 2-a, 1905); Anton Naum (născut 12835), fost profesor la Universitatea din Iaşi, azi pensionar şi membru al Academiei din 1894, care a publicat un volum de traduceri în 1875, un volum de poezii originale (Versuri, Iaşi, 1890) şi o poemă eroi-comică Povestea vulpei (Buc. 1903) şi d-na Matilda Poni (născută Cugler), care a început a publica poezii chiar din primii ani ai "Convorbirilor literare", iar în 1874 a publicat un volum (Poezii, Iaşi, Goldner). Sunt bucăţi fără emoţiuni puternice, fără accente energice, dar expunând sentimente intime cu delicateţă aleasă. Aşa e, de exemplu, poezia următoare: 

Floarea-n câmp când veştejeşte
Alta-n locu-i înfloreşte;
Dar în pieptul omenesc
Florile când veştejesc
Cade roua în zadar,
Alte-n loc nu mai răsar. 

Neapărat nu mai notăm pe I. Negruzzi, directorul revistei.

Teodor Şerbănescu (1837-1901) a fost militar şi s-a retras la pensie cu gradul de colonel, a publicat poezii lirice de natură intimă care au avut mare succes, mai ales prin ajutorul melodiilor ce i s-au adaptat de diferiţi compozitori, între care G. Cavadia. Lucrările lui au fost adunate în volum numai după moartea lui, prin îngrijirea d-lui Tr. Djuvara (Buc. 1902).

Veronica Micle (1850-1889) începe să publice încă din 1870 şi colaborează întâi la "Convorbiri literare", apoi la diferite reviste din Bucureşti. Poeziile sale s-au adunat într-un volum (1887, Buc. Haimann), iar în 1889 a dat la lumină o broşură de versuri pentru copii.

D.C. Olănescu, asemenea, s-a depărtat de "Convorbiri" a publicat în alte reviste poezii originale şi traduceri şi apoi a înfiinţat însuşi o importantă revistă literară.

Pe lângă toţi aceşti autori, "Convorbirile" au încă un mare succes; în coloanele lor Ion Ghica începe a doua serie de operelor sale şi acelea care au în adevăr valoare literară şi-l clasează printre marii noştri scriitori.

Numele lui Ghica s-a întâlnit de multe ori în istoria literaturii şi culturii noastre. Acum însă prin publicarea Scrisorilor către Alecsandri el ajunge la punctul culminant al activităţii sale; este deci momentul a o studia în întregul ei.

Ioan Ghica (1816-1897). Născut la Bucureşti, studiază mai întâi la Sfântu-Sava, luând lecţii de gramatică de la Heliade. Se duse apoi la Paris, unde urmă Facultatea de ştiinţe şi la şcoala de mine.

La 1841 dobândise titlul de inginer de la şcoala de mine şi se întorcea în ţară cu gândul să fie întrebuinţat la exploatarea salinelor sau să dobândească o catedră la Sfântu-Sava. Cu gândul acesta, alcătui el un proiect pentru scoaterea sării şi-l dete rudei sale Iancu Oteteleşeanu, unul din concesionarii salinelor, dar a fost respins de coasociaţi sub cuvânt că e prea costisitor.

Fiind rău văzut la Palat din cauza ideilor sale liberale, pe care le manifesta cu orice ocaziune, tatăl său îl sfătui să se ducă la Iaşi pentru câtva timp. Câţiva boieri i-au dat la plecare o scrisoare către Mihail Sturdza, căruia îi propuneau a se face domn în Muntenia în locul lui Alexandru Ghica, despre care se ştia că are să fie în curând scos - şi să se realizeze cu acest chip unirea. Domnul Moldovei a citit cu plăcere scrisoarea, dar i-a spus că nu poate primi să lucreze pentru această idee, fiindcă o crede inoportună.

După ce petrecu câtăva vreme la Iaşi, Ion Ghica era gata să plece în străinătate, când într-o zi, cunoscând pe Nicolachi Şuţu, care era efor al şcoalelor, acesta îi propuse să rămâie în Moldova şi-i oferi o catedră la Academia Mihăileană. Coleg cu Mihail Kogălniceanu, el începu lecţiuni de matematică, de geologie şi de economie politică. Societatea ieşeană arătă interes acestor cursuri noi şi ne spune însuşi Ghica în scrisorile sale că, afară de şcolari, asistau la cursurile de economie politică şi persoane străine.

Profesorii cei noi, cu amicii lor, produceau o adevărată mişcare în spiritul public, gonind o sumă de idei ruginite. Ca şi mai bine să fie ajuns acest scop, Ghica, împreună cu Kogălniceanu şi Alecsandri fundează o "foaie ştiinţifică şi literară".

Venind în Bucureşti, el fu unul din organizatorii revoluţiunii de la 1848. În partidul naţional, care a produs această mişcare erau două curente: unul moderat, care nu voia reforme prea radicale în fruntea căruia se aflau Heliade, Tell ş.a., altul înaintat, condus de Rosetti, I.C. Brătianu, Ion Ghica, Bălcescu ş.a.

Revoluţia proclamată de întreg partidul, deveni după fuga lui Bibescu, stăpână pe situaţie. Guvernul provizoriu, îndată ce trecură primele momente de agitaţiune, se apucă de lucru, prepară legi, prepară chemarea unei adunări constituante şi numi re prezentanţi oficiali: la Frankfurt (dieta Germaniei) pe Ioan Maiorescu, la Paris pe Alexandru Golescu şi la Constantinopol pe Ioan Ghica.