a) 1830-1835

Acum începe Heliade să publice şi el, deşi compusese mai înainte. Dă întâi traduceri. Primele lui încercări sunt cu totul slabe. El nu este încă stăpân pe frază, pe vocabularul poetic şi poate nici pe cunoaşterea profundă a originalului. Din această vreme este traducerea Lacului de Lamartine.

Astfel fiind, el primeşte cu bucurie şi cu laude sonetul lui Iancu Văcărescu în 1829 şi de atunci continuă a publica scrierile acestui "Anacreon român".

Iancu Văcărescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai însemnat dintre toţi membrii familiei Văcăreştilor.

Acesta capătă, ca tânăr, o instrucţiune deosebită, cunoscu adânc literatura clasică grecească şi câteva din literaturile moderne, în special cea franceză. Intrând în viaţa publică, se arătă cu toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea ridicarea ţării sale.

Astfel, fu printre cei dintâi prieteni ai lui Lazăr şi întrebuinţă poziţiunea şi simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasă izbânda noului profesor. De asemenea, încearcă să puie în practică - pe cât era cu putinţă în acel timp - ideea teatrului românesc şi traduse însuşi câteva piese, pe care le reprezentară şcolarii din Sf. Sava.

Precum se purta în mişcarea culturală se purta şi în împrejurările politice. Când Tudor Vladimirescu se ridică împotriva domniei greceşti, el se declară partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu Văcărescu fu singurul boier care protestă în contra impunerii ruseşti dintre cei şase care refuzară semnarea acestei legiuiri.

De la dânsul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, în care a căutat să dea versuri româneşti cât mai măiestrite, silindu-se a da limbii multiplele întorsături şi variata alcătuire de fraze, caracterizată limbilor clasice şi în specie celei greceşti.

Posedăm asemenea şi un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oară.

Aci aflăm poezii lirice de toate felurile: elegii în care se amestecă cugetări filozofice, ca în: Ciasornicul îndreptat; poezii patriotice, cum e cea adresată Milcovului pe care o termină cu versul atât de cunoscut: 

... despărţit ori depărtat, fratele e tot frate; 

laude la adresa poeţilor din timpul său, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Cârlova, în care aflăm des citatele cuvinte: 

Şi orice neam începe
Întâi prin poezie
Fiinţa de-şi pricepe; 

în fine, aflăm lucruri inspirate din credinţele populare ca Ielele şi descripţiuni frumoase, ca Primăvara amorului, imitată după Anacreon, în care ni se înfăţişează frumuseţea vieţii de la ţară.

Aceste calităţi sunt însă înăbuşite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin lipsă de claritate şi în redacţie şi mai ales în plan.

Alţi poeţi, care încep oarecum sub auspiciile lui Heliade în această epocă 1830-1835 sunt: Vasile Cârlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu şi Cezar Bolliac.

Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat în ţară mai mult singur, a fost un modest funcţionar. A publicat câteva volume de poezii în care lipsa de ştiinţă a artei versului se uneşte cu vulgaritatea expresiilor. Cu toate că Heliade l-a susţinut şi l-a lăudat, el n-a fost mult apreciat nici chiar de contemporani. Dacă Eminescu în Epigonii găseşte pentru el epitetul de "glas de durere", aceasta se explică prin punctul de vedere cu totul special al poetului, căci altfel nimeni nu poate să admire versurile de care râdeau şcolarii din vremea când învăţa Ion Ghica la Sf. Sava: 

Ah, ce ciudă, cât un mir
De al celor mari haractir. 

Vasile Cârlova (1809-1831) apare, în adevăr, cum zice Bălcescu, "ca o cometă trecătoare", pe cerul poeziei române şi dacă cele 5-6 poezii ce a lăsat nu prezintă perfecţiunea ca fond şi ca formă, totuşi ele arată la autorul lor, pe lângă simţire, şi darul de a găsi de multe ori cuvinte şi imagini potrivite: iar dacă ritmul lui este greoi, aceasta se datoreşte vremii, căci pe atunci nici Văcărescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu nu ştiau să facă versuri corecte din acest punct de vedere şi după modul cum le înţelegem noi astăzi.

E destul pentru acest tânăr ofiţer ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de inspiraţie lui Alecsandri. E vorba de Marşul oştirii (1831) după care scrie Alecsandri Deşteptarea României (1848).

Şi una şi alta încep printr-un apel la popor. Şi una şi alta pun mişcarea românilor în legătură cu evenimentele din Europa. Şi una şi alta amintesc de puterea din trecut a românilor şi de decăderea lor de azi. Câteodată nu numai ideea, dar şi întorsătura frazei este la fel.

Împreună cu aceasta, mai e cunoscută încă o poezie a lui Ruinele Târgoviştei. Mai are câteva, care s-au tipărit în "Curier", dar în volum nu s-au reunit decât în anii trecuţi în ediţia Minerva cu o prefaţă de G. Bogdan Duică (1906).

Dacă adăugăm la aceştia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezintă şi azi la ocazii solemne pe scena Teatrului Naţional Franţuzitele, avem toată elita poeţilor din epoca de care vorbim.