Secolul XVI

Istoriografia, adică genul literar care ne păstrează faptele trecutului, s-a început prin simple pomelnice prin mănăstiri şi prin însemnări foarte scurte ale evenimentelor din acele mănăstiri. Aceste pomelnice şi aceste însemnări cu totul locale dobândesc o importanţă generală prin faptul că cititorii, care, natural, trebuie să aibă pomelnice speciale, sunt mai ales domnitori ai ţărilor, astfel că, dacă nu aflăm altceva, aflăm măcar date cronologice.

Însemnările acestea devin din ce în ce mai complete şi ajungem la cronicile primitive.

Dezvoltarea lor se poate urmări mai bine în Moldova decât în Muntenia.

ÎN MOLDOVA

1. Cea mai veche cronică moldovenească, însă scrisă slavoneşte, este Cronica de la Bistriţa. Se cunoaşte o parte din ea cuprinsă în zbornicul de la Tulcea. Aceasta s-a publicat însoţită de traducere română de I. Bogdan. Iată începutul acestei cronici.

«În anul 6867 (1359) veni Dragoş Vodă din ţara ungurească de la Maramureş la vânat de zimbru şi domni 2 ani. După el domni fiul său Sas Voevod 4 ani. După acesta domni fiul său Laţco Voevod 8 ani. După el domni Bogdan Voevod 6 ani. Petru Voevod, fiul lui Muşat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele său Roman Voevod, fiul lui Muşat, domni 12 ani. Iar după el domni fratele său, Roman Voevod 3 ani. După acesta domni fratele său Ştefan Voevod 7 ani. Iar după el domni Iuga Voevod 2 ani".

Partea care urmează este intitulată "ţarii moldoveneşti" singura cronică unde se dă acest nume domnitorilor noştri. De aci încolo, adică de la Alexandru cel Bun, se dau mai multe amănunte, ceea ce dă drept a se crede că din vremea acestuia încep letopiseţele moldoveneşti şi de aci încolo se copiază şi se completează - şi una din aceste copii este şi manuscrisul numit Cronica de la Bistriţa.

Această cronică merge până la războiul lui Bogdan cu Radu cel Frumos (1506). Partea cea mai dezvoltată este domnia lui Ştefan cel Mare.

2. Cronica de la Putna, publicată tot de I. Bogdan, cu traducere, pare a fi formată din două bucăţi: prima mai pe scurt de la Dragoş (1359) până la Petru Aron (1456); alta mai pe larg, de la suirea lui Ştefan cel Mare (1457) până la Petru, fiul lui Bogdan Chiorul (1525).

Partea întâia e mai mult o simplă genealogie, spunând al cui fiu era fiecare domn şi câţi ani a stat pe tron. Ea are valoare pentru că e una din cele mai vechi însemnări istorice moldoveneşti şi ne arată cum se făceau acestea. I. Bogdan o atribuie unui călugăr numit Azarie, bazându-se pe faptul că un adnotator al lui Ureche dă nişte notiţe care se găsesc în această cronică şi zice că le-a găsit într-un letopiseţ sârbesc (adică slavon) al lui Azarie călugărul.

Cronica de la Putna a fost tradusă în limba polonă de Nicolae Brzeski, un sol trimis de regele Sigismund al Poloniei la Poartă, dar reţinut în Iaşi de către Alexandru Lăpuşneanu, care se temea să nu reclame contra lui.

Traducerea lui Brzeski s-a numit Cronica moldo-polonă pentru că a tradus povestirea evenimentelor de la 1359 şi până la 1525, iar de aci şi până la 1566 a adaus de la sine. Lucrarea aceasta a fost publicată de Wojcki (1844) şi tradusă de Hasdeu în "Arhiva istorică".

3. Cronica lui Macarie, a fost descoperită şi publicată cu traducere română de I. Bogdan. Macarie a fost egumen la mănăstirea Neamţului şi mai târziu episcop al Romanului. Şi-a început cronica pe când era egumen, după îndemnul lui Petru Rareş şi al marelui logofăt Teodor. Ea cuprinde istoria Moldovei de la moartea lui Ştefan cel Mare (1504) până la instalarea lui Petru Rareş, în a doua domnie (1541). Se pot deosebi două părţi: partea până la Rareş e o compilaţiune după analele putnene; istoria lui Rareş e partea principală.

El a căutat să imite pe scriitorii slavoni şi în special traducerea slavonă a scriitorului bizantin Manasses, care scrie cu multă pompă retorică. Imitaţiunea a mers aşa departe, încât a luat expresiuni, comparaţiuni, reflexiuni şi de multe ori le-a pus în cronica sa în locuri în care nu erau nicidecum potrivite. Afară de aceasta, valoarea cronicii e mică şi prin faptul că se arată foarte părtinitor pentru Petru Rareş, căruia îi dă cu belşug toate laudele şi merge uneori până la denaturarea faptelor pentru a putea să vorbească bine despre dânsul.

4. Tot lui I. Bogdan se datoreşte şi publicarea Cronicei lui Eftimie. Eftimie a fost egumen la mănăstirea Neamţului şi a scris cronica din porunca lui Alexandru Lăpuşneanu. El a fost influenţat de Macarie, dar nu a dat atâta importanţă ca dânsul modului de expunere, ci s-a preocupat mai mult de fapte. Lucrarea lui, care merge de la 1541 pânjă la 1553, continuând pe Macarie, e importantă pentru noi, pe de o parte fiindcă n-a fost folosită de Ureche, pe de alta fiindcă ne dă lămuriri în privinţa fiilor lui Petru Rareş, despre care avem puţine cunoştinţe.

Natural, Lăpuşneanu este zugrăvit în culorile cele mai favorabile. Când vorbeşte despre suirea lui pe tron, îl numeşte:

"Viteazul şi prea înţeleptul ostaş, minunatul Alexandru care ca o stea strălucitoare şi-a îndreptat cursul său spre ţara sa".

Iar când arată impresia ce-a produs-o asupra poporului, zice:

"Veneau din toate locurile oamenii să se îndulcească de vederea feţii lui, de bunătatea, de blândeţea şi de frumuseţea lui şi se uitau la chipul voevodului ca la chipul lui Hristos"...

ÎN MUNTENIA