1. Epoca lui Heliade

(1830-1848)

Heliade Rădulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originară din Târgovişte, stabilită în Bucureşti. La vârsta de 7-8 ani început să înveţe cartea grecească cu dascălul Alexe; mai târziu a luat lecţiuni cu dascălul Naum, care pare a fi călugărul învăţat Naum Râmniceanul, iar româneşte a învăţat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a făcut la şcoala grecească de la Măgureanu (între 1815-1818). În vremea aceasta venise în ţară George Lazăr şi reuşise a dobândi un loc între profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade şi, cu ce ştia dinainte, cu ce a învăţat de la dascălul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns în 1822 profesor în locul lui Lazăr şi a stat până la 1828. După unele informaţii a dat lecţii şi mai târziu, dar lucrul nu e sigur.

Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune că preda gramatică şi retorică, istorie şi geografie, logică şi matematică. Ca să-şi poată îndeplini îndatorirea, a trebuit natural să înveţe limbi străine, cea română fiind atunci lipsită mai de tot de cărţi de acest fel. Bibliografia românească veche ne-a arătat o singură geografie, tradusă de Amfilohie Hotiniul din italieneşte (1715), o singură carte de retorică, a lui Molnar (1798), o singură logică, a lui Micu (1799).

Pentru aritmetică erau mai multe cărţi: una tradusă tot de Amfilohie (1795), alta a lui Şincai (1785) şi două tipărite la Viena cu text românesc şi nemţesc (1777-1783).

Istoria şi gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Şincai şi Maior şi prin ale altora mai puţin însemnaţi cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) şi Ion Alexe (1826) şi alţii. În principate apăruse numai două cărţi de acest fel: a lui Ienache Văcărescu (1787) şi lui Toader Şcoleriu (Iaşi, 1789).

Nu putem şti cât va fi cunoscut Heliade din această listă de cărţi, dar ştim că el a tradus din franţuzeşte o carte de aritmetică (după Francoeur, tip. 1832), una de logică (după Condillac, netipărită), una de geometrie (după Legendre, tip. 1837), una de gramatică (tip. în 1828).

Cu această gramatică apare Heliade pe arena publicităţii. Ea îi servise pentru predare cursului său şi fusese citită în întrunirea unei asociaţii literare la care se raportă într-un pasagiu unde vorbeşte de alfabet şi de înlăturarea unor litere dintr-însul, zicând că a făcut "după hotărârile cinstitei societăţi literare a românilor".

Comparată cu gramaticile anterioare, ea nu se prezintă cu un merit deosebit de originalitate: planul seamănă întrucâtva cu al lui Tempea, iar terminologia se găseşte aproape în întregime la înaintaşii săi. Trebuie să-i recunoaştem numai că a avut curaj ca acolo unde aceia puneau două nume (ex. Loga zice: "nume înfiinţătoare sau substantive") el să aleagă unul şi pe cel mai nimerit ("substantive") care va rămânea, pe când Văcărescu zice numai "interieţione", Heliade pune: "zicere de glăsuire sau interecţie" în limbă. Are şi el însă cazuri unde ezită; important este faptul acesta al simplificării alfabetului cirilic şi mai ales este preţioasă prefaţa.

Deşi cam lungă şi tratând chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arată însuşirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: întrebuinţarea glumei pentru a scăpa de greutatea unei discuţiuni teoretice; un humor care ar putea fi simţit şi azi, dacă n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabileşte şi câteva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denotă din partea autorului o rară claritate de spirit şi o înţelegere minunată a realităţilor. E de regretat că nu a păstrat această din urmă însuşire în lucrările sale de mai târziu.

Lăudând ortografia italiană, stabileşte principiul că "ortografia aceea a stătut mai norocită care s-a supus la mai puţine reguli". Şi pentru a face ideea sa şi mai clară, adaugă:

"Aici îndrăznesc a vorbi pentru fraţii noştri din Transilvania şi Banat, care sunt vrednici de toată lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura românească. Pentru ortografia însă care vrea s-o introducă scriind cu litere latineşti, bine ar fi fost să urmeze, duhul italienesc, adică a scrie după cum vorbim şi să nu să ia după ortografia franceză şi englezească, care păzeşte derivaţia zicerilor şi de care singuri ar voi acum să se scuture".

Dacă Heliade ar fi stăruit în aplicarea acestui principiu, când i-a venit şi lui rândul să scrie româneşte cu litere latine, s-ar fi câştigat multă vreme pierdută şi s-ar fi înlăturat multe discuţiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lăuda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, graţie autorităţii de care s-a bucurat el şi câştigul ar fi fost imens pentru cultura română.