Noaptea de ianuarie

I

Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte,
Şi încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit,
Nu mi-ai pus pe piept o stâncă, mi-apăsaşi pe el un munte,
Dar mi-ai dat ş-a ta putere spre a nu fi de el strivit.
Îmi făcuseşi o coroană ce ca pietre nestemate
Avea lacrimile mele ce luceau la focul tău;
M-ai ţinut în orice clipă cu simţirile-ncordate,
Mi-ai fost soră preaiubită şi mi-ai fost şi crud călău.
Ca Iacov frumos şi tânăr ce-adormise la fântână,
Deşteptat fără de veste de un înger lucitor,
Mă chemaşi la luptă cruntă şi ai vrut să-mi fii stăpână
Şi să-mi pui pe beregată uriaşul tău picior...
Ca Iacov intrai în luptă ş-am ieşit ca el de-asemeni,
Şi nici tu nu eşti învinsă şi nici eu învingător,

Dar alături de-oboseală ne-am culcat ca nişte gemeni
Ş-am dormit, de este-o vreme, într-un somn îngrozitor.
Lumea care este-o mare cu talazuri furtunoase
Mi-a văzut a vieţii navă ici şi colo alergând,
Dusă-n voia întâmplării pe-adâncimi întunecoase,
Care n-au fost măsurate nici de ochi şi nici de gând.
Spre limanul care-l caut mă tot duce-a mea simţire,
Dar pe când îl cred aproape nici în suflet nu-l găsesc,
Şi pe veci aceeaşi groază port şi-n minte şi-n privire,
Către nici un ţărm al vieţii n-am s-ajung să odihnesc.

Lemnul dacă arde-n vatră a rămas cenuşă rece,
Ce mai caut oare-n lume dac-am dat tot ce-am avut?
Sunt un soare care-apune, sunt un cântec care trece,
Sunt o frunză care zace pe al vieţii negru lut.
M-am născut în nişte zile când tâmpita burghezime,
Din tejghea făcând tribună, legiune de coţcari,
Pune-o talpă noroioasă pe popor şi boierime;...
Zile când se-mparte ţara în călăi şi în victime
Şi când steagul libertăţii e purtat de cârciumari.

II

Inimi reci ca vântul iernii, psalmodii pe-acelaşi metru,
Voi, ce vecinic înfrânate de al liniştii tic-tac
Regulat orele vieţii bateţi ca un cronometru,
Ştiu că versurile mele în adâncul vostru tac.
Ele nu vă spun nimica, — sunt cuvinte fără viaţă,
Cel mult sunete deşerte pentru moartea ce vă-ngheaţă;
Dar pe harpa mea de aur poezia va zbura
Şi acum şi totdeauna: — şi puteţi rămâne mute...

Lara şi Romeo vocea vor veni să-mi împrumute,
Şi cu dânşii pe-ai mei umeri aplecaţi ca nişte îngeri
Se vor smulge de pe buze-mi armonii muiate-n plângeri.
Credeţi oare că un cântec când din suflet se revarsă
Se aşteaptă să răsune printre suflete de morţi?
Credeţi oare că o frunte când de foc ceresc e arsă
Şi străbate c-o scânteie l-ale raiurilor porţi,
Vrea să ştie de-omenire, când pe-a cerului cărare
Coronaţi de-o strălucire de lumini dumnezeieşti,
Heruvimii se coboară într-a gândului cântare
Pentru-a-i da şi consfinţirea armoniei îngereşti,
Sau că roua pică, poate, pentru frunze ce zac moarte
Prada pulberii în care le ia vântul să le poarte?

Însă voi, ce-aţi plâns cu mine pe ruinele simţirii,
Fraţii mei de cugetare, fraţii mei de suferinţi,
Voi, ce-aţi fost luaţi ca mine pe-aripa nenorocirii,
Dând la vânturile soartei aspiraţii şi credinţi,
Voi, care-aţi trăit ca mine între cearcăne înguste,
Sfâşiaţi de-al vostru suflet ca de lacome lăcuste,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
Este o poemă-ntreagă de-a fi plâns şi suferit.
Voi care cunoaşteţi viaţa sub oricare formă — voi,
Frunze veştede, purtate de răstrişte prin noroi,
Voi care-aţi umblat pe uliţi fără haine, fără pâine,
Şi v-aţi dus prin ploi şi zloată cum se duce câte-un câine,
Ridicând în lupta vieţii frunţi semeţe de eroi,
Voi, nesiguri nici de astăzi şi nesiguri nici de mâine,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
V-a fost frig şi v-a fost foame, însă nu v-aţi umilit.

Voi, care în nopţi senine aţi pândit pe sub ferestre
Pe când luna-mbracă zidul cu tapetele-i maiestre,
Pe când vântul pleacă fruntea teiului mirositor;
Inimi vecinic zbuciumate, sub al dragostei fior,
Tineri care, din femeie, v-aţi făcut o zeitate,
Corpuri necorupte însă, suflete electrizate,
Voi puteţi a mă-nţelege, căci voi singuri aţi trăit...
Este o poemă-ntreagă să poţi zice: ,,Am iubit".

Voi ce-aţi fost purtaţi pe aripi de-o cerească inspirare,
Geniuri ce-mbrăţişarăţi toată-nvăţătura mare,
Voi ce-aţi despicat natura c-o privire de vultur,
Cugete, adânci prăpastii ca al cerului azur,
Harpe tainice atinse de suflarea nemuririi,
Spirite-ale veciniciei, raze-ale dumnezeirii,
Voi puteţi a mă-nţelege căci voi singuri aţi trăit...
Sufletul e o poemă cu un cer nemărginit.

O! dar voi, care prin viaţa ce pe buni şi răi adapă,
Treceţi fără-a lăsa urme ca şi câinele prin apă,
Graşi, pedanţi, burdufi de carte şi de-nvăţătură goi --
Bogătaşi ce cu piciorul daţi la inimi în gunoi,
Parveniţi fără ruşine, mizerabili ce la cârmă
Faceţi salturi de păiaţe pe frânghie sau pe sârmă,
N-am cu voi niciun amestec, căci în lume de-aţi trăit,
Este o satiră-ntreagă faptul că v-aţi zămislit.

III

Aide, soartă nempăcată, scoală-te din nou la luptă...
Sau dă-mi viaţă, sau dă-mi moarte căci din somn m-am
    deşteptat;

Ia pumnalul laş dar sigur, dacă sabia ţi-e ruptă
Să-l înfigi pân' la prăsele într-un suflet revoltat,
Sapă-mi groapa cât de-adâncă, fă-mi duşmani chiar după
    moarte