Un popor nepolitic

Un biograf al lui Bebel, Hellmut von Gerlach, observă că vestitul agitator a fost alături de boierul bavarez Georg von Vollmar, un mare inspirator de disciplină militară în Partidul Social-Democrat German. Acestor doi se datoreşte mai ales caracterul eminent naţional care, cu toate unele aparenţe contrarii, a stăpânit în fond gruparea până la criza provocată de război. Biograful acela aminteşte că, în frageda-i tinereţe, Bebel a dorit fierbinte să intre voluntar în armatele austriace care plecau împotriva Italiei, la 1850 - era prin urmare partizan pe faţă al asupririi naţionale. Iar, pe vremea lui, tânărul ofiţer de cavalerie Vollmar, demisionase din oastea bavareză, ca să intre în slujba papei, contra lui Garibaldi şi a patrioţilor italieni. Fără îndoială asemenea fapte de tinereţe nu cântăresc prea greu. Totuşi, pentru interpretarea figurilor şi sistemelor istorice nu se cade să le trecem cu vederea, fiindcă orice faptă lasă urmă în formarea persoanei şi rămâne ca semn şi explicare a orientării sale ulterioare.

Când acum vreo douăzeci de ani s-a publicat corespondenţa lui Marx şi Engels, mulţi cititori s-au mirat să vază că cel din urmă dintre cei doi patroni ai socialismului revoluţionar se ocupase, cu o surprinzătoare dragoste, de ştiinţa militară. El izbuteşte să câştige pe Marx pentru lecturi de tactică şi strategie şi se învoiesc să scrie articole militare pentru o enciclopedie americană. Încă de la 1859 publicase Engels anonim o broşură despre care s-a vorbit cu admiraţie în statul major german, în cercurile căruia s-a şi crezut că autorul este un general prusian. În timpul războiului franco-german scria Engels lui Marx, bătându-şi joc de Liebknecht, care credea tare în victoria francezilor şi efectul revoluţionar al unei asemenea victorii: "În adevăr, un popor care mănâncă întruna pumni şi picioare e chemat să facă revoluţia socială!". Şi Engels se entuziasmează, întocmai ca un ofiţer tânăr şi patriot, de atacul prusienilor contra danezilor la Duppel, şi e mândru c-a profetizat victoria prusiană de la 1866 şi a simţit "puterea enormă" pe care a dovedit-o oastea germană chiar din primele lupte în 1870. Vorbind de graniţe militare, el scrie că, un lat de deget numai de s-ar ceda pe linia Memel-Cracovia, toată graniţa de est ar fi primejduită, care şi aşa, din punct de vedere militar, e mizerabil de slabă. Şi cu toate că e în contra anexării, îi explică lămurit lui Marx justificarea militară a încorporării Alsaciei şi Lorenei. Iar sistemul miliţiilor îl condamnă, căci acestui sistem, crede Engels, se datoresc pierderile enorme de oameni şi bani în războiul american.

Pe la 1857, Engels ca şi celebrul lui prieten, credeau ferm că revoluţia generală stă să izbucnească şi zice că studiile militare de care se entuziasma el până într-atât aveau să aibă curând "însemnătate practică". "Numaidecât m-apuc de cercetat organizarea actuală şi tactica elementară a armatei prusiene, franceze, austriece şi bavareze" - şi, din acelaşi avânt militar, făcea, tot pe atunci, multă călărie şi umbla aprig la vânat. Eu cred că nu atât aşteptările şi planurile revoluţionare ale acestui entuziast sunt aici de luat în seamă, cât pornirea şi interesul elementar al socialismului pentru lucrurile militare. Până şi în el se vede germanul tipic. Astfel, chiar partidul eminent opoziţionist în împărăţia germană era susţinut în adâncul său, de spirit naţional şi militar, şi contribuia astfel, în mare măsură, să dea vieţii publice nemţeşti caracterul aşezat şi potolit pe care i l-am cunoscut până deunăzi, să întreţie în popor cultul lucrurilor militare.

După aceste exemple nu ne mai mirăm când Maximilian Harden ne povesteşte despre proaspătul democrat Rathenau, cum nu se putea consola de a nu fi fost primit la examenul de ofiţer, cum linguşea pe Kaiser şi pe junkeri, cum se închina lui Ludendorff şi credea până în ultima clipă cu docilitate perfect militară, în victoria deplină a germanilor... Şi nu-i splendid să vezi burgezii germani, necăjiţi şi scandalizaţi, plângându-se cu aer grav, ca de o nenorocire serioasă, că împăratul - a fugit de sub steag în faţa duşmanului? Fehnenfluchtig - asta e vina cea mare a Kaiserului. De toate poznele şi năzdrăvăniile politice cu care şi-a ilustrat domnia Wilhelm II nu se pomeneşte; sunt pozne şi năzdrăvănii de drept divin. Cu situaţia militară însă, trebuia Kaiserul să fie în regulă. Oricum, era şi el mobilizat, şi a plecat de la front (ori din spatele frontului, dar asta-i indiferent), fără permisie în regulă sau ordin de demobilizare. Aşa ceva nu se iartă; şi ce-i dreptul, militar vorbind, nu-i frumos deloc.

*