Sufletul slav

Pe piaţa culturii curente "sufletul slav" este o floare de stil foarte comună, care începe chiar a se vesteji. Fusese, curând după începutul războiului, lansată ca trufanda de la Paris, se înţelege. De aceea şi la Bucureşti se zicea mai mult pe franţuzeşte - l'âme slave, cu intonaţie suavă şi delicat emoţionată. Deveneai interesant dacă ajungeai să-ţi găseşti urmând spiţa neamului, ceva sânge slav. Prin slav se înţelege, în uzul elegant al cuvântului, numai rus şi polonez - prestigiul ruşilor este pasionalitatea şi misticismul, al polonezilor graţia exquise. Sârbii, cehoslovacii şi alţii, sunt ca şi cum n-ar fi; sunt istoriceşte destul de obscuri şi mai ales fără nici un lustru aristocratic.

Puţină vreme înainte de revoluţia rusă trăia şi gazetărea la Petrograd un ziarist francez - nu mai ştiu cum îl chema - care agăţa neobosit în articolele lui l'âme slave la toate colţurile - negreşit, cu epitete entuziaste: sufletul slav e candid, violent, dulce, fugos, adânc, visător, copilăros..., şi mai ales: impenetrabil, dar în definitiv, fermecător peste măsură. Acest lirism cătră sufletul slav a ţinut, cu remarcabilă fierbinţeală, până la revoluţia bolşevică. Câteva săptămâni după ce "l'âme slave" a făcut explozie de-a binelea, acelaşi gazetar francez arunca soldaţilor sovietici epitete de altă sonoritate: unsuroşi, puturoşi, păcătoşi. În scurt "sufletul slav" se împuţise pentru nările gingaşe ale parizianului.

În treacăt, e potrivit să amintim că Franţa generoasă pusese încă alte capitaluri decât lirism trandafiriu - şi mult mai grele la cântar - în afacerea cu "sufletul slav", care ameninţa acum să nu mai fie deloc plăcută, să-şi piarză, prin urmare, orice haz poetic. Sufletul acela fermecător se arătase să aibă prea mult imprevu. Inerţia admirabilă a locurilor comune a fost, se înţelege, mai tare decât surpriza dureroasă în domeniul practic, şi sufletul slav a continuat să existe literar şi să facă servicii de şic poetico-filosofic în conversaţii delicate, în discursuri şi toasturi aprinse, în romane şi piese de teatru. În pauze de concert, aceste două cuvinte decorative se aud încă foarte mult: muzica rusească se află în circulaţie atât de intensă şi comună încât a ajuns marfă de admiraţie vulgară, fără control nici nuanţă.

*

Mai interesantă totuşi decât întrebuinţarea literară a sufletului slav este, cred, decepţia pe care a provocat-o în adoratorii ei comuni revoluţia bolşevică. Mi se pare că dintr-o asemenea întâmplare s-ar putea înţelege cât de greşit este să taxezi în bloc "sufletul" unei naţii. Popoarele sunt alcătuite din clase, şi asta nu-i lucru neglijabil. Despre sufletul, mai precis, despre interesele hotărâtoare ale claselor, romanele şi reportajul sentimental nu informează serios. Şi nu numai de clase trebuie să ţină socoteala cine vrea să cunoască o naţie, ci şi de situaţia ei în timp. Nemţii au fost odată poporul "gânditorilor şi al poeţilor", pe urmă, după nu prea multă vreme, popor straşnic de negustori, industriaşi, soldaţi. Acum ei încep să înveţe politica, lucru cu totul nou pentru dânşii, şi de pe acum chiar dovedesc un talent destul de frumos pentru această dramatică ocupaţie. Astfel, cu vremea, aspectul "sufletului" popoarelor se schimbă considerabil. Numai diletanţii naivi nu ştiu asta; iar politicianii momentului ignorează dinadins acest adevăr, pentru ca să arunce în capul mulţimii locuri comune simpliste şi sonore.

Momentul istoric trebuie avut mai cu seamă în vedere, pentru a înţelege întrucâtva caracterul unui grup uman. Şi cu deosebire nu trebuie uitat că avem a face cu momente, nu cu caractere veşnice. Rusia era şi este o ţară social-bolnavă: contrastul între formele politice şi realitatea economică şi intelectuală era acolo excesiv. Schimbarea formelor politice ajunsese obsesie; rusul trebuia să fie inevitabil monoman, fanatic, desperat sau credincios de ultima naivitate.