Lucruri sfinte

În poezia curţilor europene de la secolul al XVII-lea înainte, adorata a fost adusă pe pământ, foarte aproape de nivelul adoratorului; se înţelege, complimentată respectuos cu graţia şi cu eleganţa cea mai binecrescută. De epitete teologice sau metafizice, nici urmă. Romantismul apoi s-a năpustit asupra iubitei cu pasiune revoluţionară, a mângâiat-o şi a maltratat-o cu ardoare egal de grozavă - Honte à toi, femme à l'oeil sombre... Adică: ruşine să-ţi fie! E destul de tare; dar oricum tirada întreagă învederează că tânărul, deşi foarte supărat, se ţine strict în marginile bunelor maniere. Vreo treizeci de ani după asta, un critic de mare temperament numeşte tocmai pe aceeaşi femme à l'oeil sombre - vache! Cu totul din alte motive decât acele pentru care o invectivase odinioară neobositul adorator Musset. Însă vorba-i vorbă, şi-i totdeauna simptomatică: evident, idolul era acum scos din slujbă cu batjocură. Şi să nu uităm că Barbey d'Aurevilly era altfel bărbat foarte galant. A mai trecut puţin şi am ajuns să cântăm fără înconjur: "Et je t'attends en ce cafe,/ Comme je le fis en tant d'autres.../../ Et ce n'est plus un lapin/ Que tu me pose, sale rosse,/ C'est un civet" etc. Intimitate perfectă prin urmare; şi fără pic de afectaţie. E desigur mai potrivit pentru noi cei de azi decât solemnitatea scrobită de altădată. S-a creat însă, din altă parte, un nou prestigiu. Amorului şi Stăpânei detronate. Anume, naturalismul a instaurat din proaspăt cultul senzualităţii: altarul s-a strămutat de la fruntea şi ochii iubitei la vale, către spinare şi pântece şi mai jos. Cu un patos înfrigurat a început să se celebreze (documente caracteristice: versurile lui Maupassant, şi cunoscutele lirisme venerice şi obstetrice din romanele lui Zola) - să se celebreze şoldurile "Evei" fecunde ori în tot cazul adorabile. Poezie, teatru, roman, până la nuveletele din suplimentele cotidianelor, vibrează de fierbinţeala copulaţiunii. "Le grand geste d'Amour" a dat o nouă înflorire retorică, care a venit ce-i dreptul foarte potrivit, fiindcă toate celelalte se răsuflase din cale-afară. Dar şi acest ingredient patetic al senzualităţii pure îmi pare ameninţat să se piardă în misticismul creştino-budist, care a invadat acum în urmă halele literare de pretutindeni.

Aşadar, de la "Înger" şi "Cauza cauzelor" până la "sale rosse!" cariera e admirabil colorată şi, dacă o priveşti aşa în scurt, prăpăstioasă. Şi nu are a face că împrejurările istorice, în special influenţarea reciprocă a claselor sociale, au făcut ca stilul să fie când aşa, când altfel; hotărâtor este aici numai faptul că aceste forme psihologice şi literare atât de diverse sunt, pentru fiecare epocă, create tocmai de oamenii săi reprezentativi. Care-i dar înţelesul acestei evoluţii?

Superficial, se pare că avem în faţă o degradare nu se poate mai tristă şi brutală. Dar nu-i decât o aparenţă cu totul înşelătoare. Toate aceste transformări în stilul şi metoda dragostei formează unul din aspectele creşterii continue a adevărului în relaţiile omeneşti... Ei da: "sale rosse!" - dar e cel puţin din toată inima. Supărarea serioasă vine de acolo că adevărul e încă prea puţin şi adesea impur. Prin inerţie istorică, din laşitate compact acumulată în cei mai mulţi prin milenii de aspră disciplină socială, forme şi norme vechi şi moarte pot să umble ca stafii şi să învenineze realitatea nouă şi vie.

Am arătat adineauri trezirea conştiinţei economice ca un semn deosebitor al omului actual. Aici cel puţin simţirea şi voinţa lui sunt incontestabil sănătoase. În sânul civilizaţiei capitaliste s-a deşteptat, pentru întâia oară cu o aşa deplină limpezime, gândul profund că înălţarea fără preget a nivelului economic este condiţia hotărâtoare pentru realizarea efectivă a libertăţilor nebulos visate şi zadarnic urmărite prin copilăroasele idealismuri de pe vremuri. Posibilitatea luxului în toate formele vieţii - ea singură va realiza emanciparea fundamentală. Fără dânsa, autonomia persoanei, adică valoarea supremă spre care se îndreaptă conştiinţa civilizată, rămâne un deziderat naiv sau un moft pompos. Se poate zice, dar, că lupta aprigă pentru îmbogăţire cuprinde în ea o virtute nouă, care va scoate omenirea din lunga ei nevârstnicie plină de atâtea accidente dureroase şi ridicule.

Acum, fiindcă iarăşi am prezis lucruri frumoase, şi le-am spus iar cu silinţă elocventă, revin numaidecât, pedagogic, la încurcăturile adese puţin plăcute ale actualităţii.

*