Lucruri sfinte

Acum destul. Ajunge vehemenţa, pot zice entuziasmul cu care am sugerat aici fericirile viitoare, pentru ca tinerii simţitori şi serioşi, căror îndeosebi le vorbesc astăzi, să se înflăcăreze cât trebuie. Ei doar sunt de la natură puşi să realizeze programul măreţ: tot omului să-i fie bine şi omenirea să prospere. Aş vrea numai să-i ajut mai direct în lupta complicată pentru ideal, şi am să le dau câteva analize şi concluzii teoretice cu care ar putea să-şi justifice şi orneze, la ocazii de lux, neîndoielnica lor virtuozitate practică.

*

Sufletul omului vechi se închina imobilităţii. Pentru dânsul fixitatea era fetiş, iar schimbarea - răul radical. Superstiţia unităţii şi un cult copilăros al eternului formează temelia moravurilor şi instituţiilor create de sufletul acela vechi, adică foarte tânăr şi foarte simplu. Disciplina primitivă a societăţilor aşezate, mici, închise şi sărace îl făcuse astfel. Omul, pe atunci, se găsea ferecat de pământ şi de grupul lui - era plantă. Strămutarea îi era spăimântătoare; străinătatea, nenorocire absolută. În conştiinţa lui strâmtă, uniformitatea era lege; interesele şi pornirile lui erau puţine, exclusive şi tiranice. Pentru primitivul disciplinat, stăpânirea era o trebuinţă vitală, deci satisfacerea ei, o voluptate indispensabilă; fiindcă stăpânirea era condiţia şi forma fundamentală a vieţii sociale, prin ea mai ales societatea era posibilă ca adăpost unic şi durabil.

Bogăţia însă, creşterea şi concentrarea populaţiei, uşurinţa de strămutare prefac sau distrug cadrele acele de viaţă simplă şi aspră. Imobilitatea îşi pierde prestigiul. Omul îşi ia voie să fie inteligent şi curios, pierde respectul stupid pentru valori pretinse eterne, se îndrăgosteşte de noutate. Lucrul s-a întâmplat în cetăţile greceşti de pe la începutul veacului al VI-lea înainte de Hristos, în împărăţia romană, în oraşele italiene care au pregătit Renaşterea; şi mişcarea a culminat în omul actual, care a moştenit, acumulat, avutul acelor civilizaţii revoluţionare. Şi, regulat, flaşneta moraliştilor se înfiinţează ca să deplore pieirea Virtuţilor străbune; iar romanţa lor, susţinută de corul neputincioşilor sau şarlatanilor diverşi, este totdeauna o invectivă împotriva bogăţiei, împotriva efectului ei celui mai specific: luxul în toate formele de viaţă. Această platitudine, agrementată cu strâmbături stoice sau creştine, a împiedicat deseori şi pe cei limpezi la minte să vadă că nu avuţia, ci tocmai insuficienţa şi, prin urmare, dezechilibrul în distribuţia bunurilor sunt răul radical: nestabilitatea culturii şi riscul perpetuu de cădere în brutalitatea originară. Totuşi, mulţimea oamenilor e sănătoasă destul ca să nu dispreţuiască bogăţia decât doar ocazional, în predici şi satire - jocuri naive şi picante, esenţial inofensive pentru practica serioasă care absoarbe zilnic puterile noastre cele mai bune.

Dacă în conştiinţa civilizată s-a lămurit tot mai adânc şi mai precis primatul ideii şi al faptei economice, asta-i un semn sigur de maturitatea viguroasă a speciei. Este o glorie din cele mai temeinice ale capitalismului modern şi una din cele mai rodnice valori intelectuale, pe care forma din urmă a culturii universale ni le va fi lăsat - această trezire maximă a conştiinţei economice şi ridicarea ei la treapta de interpretare filozofică.

Orice creaţie se realizează însă prin distrugeri; şi ponegritorii vieţii moderne degeaba se sclifosesc elegiac pe ruinele moravurilor de altădată. Flaşneta lor dogită porneşte inevitabilă, la cele mai trivializate răspântii, dezvoltările ei răsuflate şi false pe temele ferestrăioase: Prietenie-Amor-Familie. Şi aşa scârţâie tâmpit idila convenţională şi anostă a Lucrurilor Sfinte.