Estetica utilă şi culturală

La orice nedumeriri şi în orice controverse estetice, un prieten, iubitor de oameni şi de linişte, mă întâmpină cu vorba că despre nici o lucrare de artă nu se poate zice cu deplină hotărâre că-i rea, fiindcă, oricum ar fi, ea place grozav cel puţin unui om: aceluia care a făcut-o. Se înţelege că, faţă de această observaţie, toate contestările bazate pe o pretinsă ierarhie de valori estetice sunt, ca şi nimicul faţă de cel mai infim ceva: nule. Atât numai că practica vieţii nu rabdă astfel de înţelepciune, aşa mult spirit conciliant cât se arată în maxima prietenului. Şi mi se pare că aici, ca şi aiurea, practica are dreptate. Căci paşnica formulă este, în fond, diabolică. Consecvent luată ea ar da roadele cele mai pernicioase, ar duce la indiferenţă şi anarhie, care sunt, oricând şi oriunde, începutul pierzării.

Oamenii, simţind că binele suprem este cetatea şi că binele cetăţii stă în unitate, au căutat încă din vechime să afle cât mai multe şi mai sigure mijloace pentru unificarea sufletelor într-o ordine durabilă. Între aceste mijloace unul este estetica. Din ea învăţăm ce trebuie să ne placă şi cum să ne îmbătăm de voluptăţile artei, fără să ne pierdem firea compromiţându-ne calitatea de cetăţeni serioşi. Căci plăcerile artei, mai mult ca altele, ascund sub o rafinată mască serioasă infernalele primejdii ale frivolităţii şi ale epicureismului. A fost un mare noroc pentru oameni că estetica au făcut-o filozofii, adică înţelepţii de profesiune, şi nu cumva artiştii. Cel puţin a fost noroc mare că nu estetica artiştilor a fost luată în seamă, ci a filozofilor şi a celor inspiraţi de ei. Destul că în politică lumea, rea şi proastă cum este, nu a vrut să asculte de filozofi; în artă măcar binele public a fost, putem zice, salvat.

Platon a răbdat ostenelile mai multor voiajuri în Sicilia, pentru a explica lui Dionis Tiranul, clar şi simplu, cum se poate organiza şi guverna perfect un stat. Dar tiranul, nepriceput şi îndărătnic, i-a refuzat înţelepciunile cu o nedelicateţe despre care nu se poate spune cât de departe ar fi mers dacă nobilul filozof n-ar fi părăsit, mândru dar repede, hotarele ingratului domn. Cât a pierdut atunci politica a câştigat pe urmă estetica. Din scrisul minunat al divinului atenian două mari şi scumpe adevăruri s-au moştenit în teoria artei: 1) Într-un stat serios nu trebuie dată prea multă stimă artiştilor; 2) Frumuseţea unui obiect nu stă în ceea ce se vede sau se simte altfel din el, ci în ceea ce se gândeşte despre dânsul. Nu impresia interesează, ci definiţia. Căci, în definitiv, trebuie să spunem că impresia este ceva senzual, prin urmare grosolan, o brutală iritaţie materială, mai mult dobitocească decât umană. Ar fi dar nepotrivit cu adevărata ierarhie a intereselor înalt omeneşti să dăm prea mult din stima noastră acelora care-şi trec viaţa construind asemenea grosolănii - artiştilor. Şi, în adevăr, cetăţenii serioşi din toate timpurile s-au conformat, în moderaţia şi rezerva lor faţă de artă şi artişti, sfatului cuminte însemnat sub nr. 1; de multe ori, probabil, fără să-l cunoască, ceea ce arată în chip strălucit că divinul atenian, cu pătrunderea proprie geniului, n-a cerut bunilor cetăţeni decât să urmeze naturii lor intime. Atitudinea morală faţă de artă a fost astfel statornicită pentru toţi oamenii cumsecade.