Cuvântul în libertate

În vagon. O doamnă tânără vorbeşte energic unui domn cărunt despre Einstein... Domnul întreabă, cam leneş, ce a descoperit Einstein. Doamna se miră şi explică. Trenul uruie tare. Domnul încreţeşte fruntea, ca şi cum i-ar da în ochi o lumină neplăcută. Doamna întăreşte glasul şi dă multă siguranţă tonului: "Einstein - nu-i aşa? - un învăţat, profesor - în astronomie erau lucruri cunoscute - nu-i aşa? - care se ştiau, în parte, dar el - nu-i aşa? - le-a dat adevărata demonstraţie". Vocea doamnei s-a descurajat. Domnul ostenit, descreţeşte fruntea, întoarce capul în partea opusă. Zgomotul trenului a slăbit. În coridor, un tânăr, a cărui întreagă persoană grasă pare pătrunsă de un optimism fără condiţie, zice tare cătră un camarad: matematica e chestie de bun-simţ.

Cunoaştem toţi pe Einstein, pe nu-i aşa (?) - şi bunul-simţ, mai ales. Întâlnirea acestor trei motive de cultură consacrată mi s-a părut o frumoasă şi instructivă armonie. De un an numele acelui matematic este o fanfară deosebit zgomotoasă în lumea europeană cu ştiinţă de carte. Să nu răspunzi la acest semnal, cu un capital cât de simplu măcar, este lucru umilitor pentru omul conştient de obligaţii intelectuale. Dar matematicii, îndeobşte, se păzesc cu groază de a vorbi profanilor despre mecanica nouă; cei cu excesivă prudenţă afirmă cu stăruinţă că ei singuri nu înţeleg lucrul şi, în afară de descoperitor însuşi, abia doi ori trei oameni în toată lumea îl pot înţelege. Unii încearcă totuşi să lumineze prin conferinţe şi articole de revistă. Succesul unor asemene întreprinderi nu ar putea fi serios evaluat decât prin anchete asupra ascultătorilor şi cetitorilor. Tânăra de care pomeneam vorbea tocmai sub impresia unei conferinţe: după fraza împănată cu cei câţiva nu-i aşa (?), foarte convins accentuaţi, persoana şi-a încheiat vorba, având hotărât aerul că a istovit tot materialul intelectual obţinut în ascultarea conferenţiarului. Presa zilnică, ca totdeauna, îşi face harnic datoria: teoria relativităţii lui Einstein (aşa se zice în formulă ziaristică nu numai comodă, ci, cum vedeţi, şi niţel amuzantă) vine la rând în răstimpuri dese, fiindcă articolul este încă proaspăt şi iritant. Totuşi, chiar tipul cu cele mai favorabile idei despre capacităţile sale intelectuale nu poate afla aici linişte deplină: nedumerirea pare fără leac. Pentru noi latinii doar există un paliativ mai sigur. Einstein este ovrei-neamţ, ceea ce, faţă de noi, îi creează o dublă inferioritate, şi din cele mai grele. Aşa că depinde numai de abilitatea fiecăruia să scoaţă de aici mijloace tari de glorioasă rezistenţă în contra acestui plicticos subiect.

Pentru nu-i aşa (?) am nădejde că unii din cetitorii mei păstrează încă sensibilitate potrivită, deşi întrucâtva blazată. Nu-i aşa (?) este un ornament verbal intrat în circulaţie intensă acum vreo opt ani - cam în aceeaşi vreme cu mentalitatea. Acest din urmă produs cultural s-a uzat însă mult mai repede; la "Capşa", mi s-a părut că se zâmbeşte câteodată la emiterea acestui sonor pentasilab. Cu toate că nu-i aşa (?) a pătruns de mult până la cârciumari, factori poştali, brigadieri şi picheri de şosele, multe persoane propriu-zis culte tot mai socotesc această interogaţie parazitară printre trufandalele elegante ale vorbirii subţiri, în aşteptarea unei alte noutăţi echivalente care va veni nu se ştie când şi de unde. Trebuie luat aminte că nu-i aşa (?) nu-i numai o găteală ritmică. Pe deasupra văzută, această inevitabilă grupă se arată ca semnul unui exces de respect către spiritul ascultătorului: nu vreai adică să-i arunci cu prea multă siguranţă părerile d-tale în faţă, ci consulţi la fiece pas şi pe ale lui. O delicateţe cu totul aleasă. Dar după felul de tot inform al întrebuinţării (trenul, nu-i aşa? a plecat la 5 - bolnavul a murit, nu-i aşa? acum un ceas - aseară, nu-i aşa? nevasta îmi zice... de la gară iai, nu-i aşa? tramvaiul 15 sau o birjă...), poţi lesne înţelege că ai înainte o floare de sonorităţi ori absolut independente, ori exploatate vizibil spre a câştiga vreme întârzierilor perfide, deşi normale ale gândirii comune. Doamna care explica pe Einstein se arăta, din acest punct de vedere, într-o situaţie cu deosebire nevoiaşă: tot discursul său era în evidentă primejdie să se reducă la o serie de nu-i aşa-uri deznădăjduite.

În total, conversaţia din vagon şi ecoul din coridor, atât de surprinzător acordat situaţiei intelectuale determinate de inovaţiile lui Einstein, era un preparat aproape complet pentru a ilustra prestigiul cuvântului în varietăţile sale hotărâtoare. Einstein - nu-i aşa? - bun-simţ: seria era perfectă.

Cuvântul în absolută libertate are, de când se pomeneşte de societatea omenească, un prestigiu unic. Din vechi vremuri i se cunoaşte valoarea propriu-zisă magică; în timpuri mai pozitiviste, acest fel de putere a vorbei a luat tot mai mult caracter ornamental. Ca şi alte manifestări ale colaborării sociale, vorba îşi are, în afară de funcţiunea ei specific practică, una indirectă, în care există ca formă de lux - un pseudolux, pentru că funcţiunea aceasta a vorbirii nu este estetică, ci socială. Costum şi găteală. Sistem de semnale sonore, după care sferele sociale convin să se recunoască şi să se afirme cu specială afectare de viaţă intelectuală.

Aproape deodată cu nu-i aşa (?) a năpădit în vorbirea oraşelor noastre o prefacere fonetică care urmează încă să schimbe, cu fanatică stăruinţă, orice s între vocale, sau între n şi vocală, în z. Propagarea acestei înverşunate zâzâieli poate fi obiect de observaţie instructivă, câteodată şi hazlie. Unde a început fenomenul nu ştiu. Acum cincisprezece ani, asemenea pronunţări ar fi fost taxate şi tratate încă drept rostoganisme. Puţin înaintea războiului schimbarea a pornit cotropitoare. La provincialii cu multe treburi în capitală se putea constata, aproape după fiecare întoarcere din Bucureşti, că sunetul cel nou a pus stăpânire încă pe un cuvânt, rareori pe două deodată.

Este însemnat lucru spiritul de supunere al cetăţenilor faţă cu modele verbale: fără consacrare de la centru, nu cuteza nimeni să treacă de la azist şi conzist, de pildă, la seziune şi conceziune. Acum încă se urmează întocmai, cu un tempo doar ceva mai accelerat. Ultimele consacrări pe care le-am însemnat - regizor, agreziune, kermeză - s-au produs la intervale de câteva săptămâni una de alta. Fenomenul este fără îndoială conştient: omul intonează noua lui achiziţie cu o îngroşare de glas şi cu un complex de convingeri în figură astfel încât să nu te îndoieşti că ai în faţă o persoană care ştie ce se cuvine. Toată fiinţa este pătrunsă de o satisfacţie solidă, care spune: sunt la curent, în rând cu lumea care ştie. Cu puţină osteneală s-ar putea stabili, de ex., data când au fost luate de mişcare numele proprii, şi cred că aş putea spune săptămâna ori chiar ziua în care cunoscuţi de ai mei au schimbat numele d-lui general Pressan în Prezan, al familiei Rossetti în Rozetti. Pentru majoritatea compactă, împotrivire în asemene cazuri nu încape. Dar se întâmplă îndoieli curioase. Am printre rudele mele o rusoaică; familia şi prietenii îi zicem obişnuit Sonia. A fost nu demult o vreme de scurtă criză pentru numele acestei fete: unele prietene, mai ales în momente de deosebit afect, au încercat de câteva ori să-i zică Zonia. Dar cuvintele străine, cu deosebire numele proprii, sunt câteodată îndărătnice. Schimbarea n-a prins. Mi se pare chiar că s-a râs de ea, cu toate că tinerele persoane care o riscase nu se gândeau să glumească, ci, dimpotrivă, făceau figură dulce şi gravă.

Totuşi, nici limbile străine ca atare nu sunt absolut apărate contra puterii unor astfel de curente verbale. Nu cred că azister, inzister şi sezion, surprinse de mine în conversaţie franţuzească delicat bucureşteană, să fie întâmplări unice. Nu-i vorba, această pronunţare, cum am zice "prin noi înşine", a limbii franţuzeşti, în situaţia cu totul respectabilă a ţării noastre de astăzi, vine, între fraţi latini, ca o libertate foarte frumos justificabilă din puncte de vedere înalt culturale.

*

Valoarea ornamentală a cuvântului stă în raport drept cu caracterul meridional al societăţii. Sufletul meridional este în mare parte o ţesătură de vorbe: însăşi voinţa şi sentimentul omului de miazăzi sunt esenţial împletite în verbalism. Ambiţia de a se valorifica verbal este aici cu deosebire iritabilă. Fără îndoială, la orice neam de oameni cuvântul are o specifică putere de sugestie; capacitatea graiului de a transmite sumar voinţă şi mişcări de temperament este, probabil, condiţia primă a valorii sale curente. De această zonă practică vorbirea se îndepărtează, în direcţii diverse, după intenţiile ştiinţifice, ori estetice, ori de simplă elocvenţă, cărora alernativ, câteodată şi simultan, vrea să se supună. Culminaţia activităţii elocvente este cuvântul în libertate, voluptatea eminent socială provocată de ornamentul verbal. Sociabilitatea excesivă a omului de miazăzi se semnalează aici mai tare ca în orice alte forme de existenţă psihică. Este fapt de elementară observaţie că la noi convorbirea, adică dialogul cu substrat de efort intelectual propriu-zis, reuşeşte greu şi rar; în schimb, se discurează neostenit, cu aplecare puternică spre emanciparea absolută a sonorităţilor verbale.

Hipertrofia caracteristică a vieţii verbale dezleagă cuvântul de obligaţiile lui intelectuale. Formula, calapodul simplu ritmic, ornamentul fonetic, vocabule consacrate prin mode uneori misterioase sunt exploatate cu agresivă energie, cu un fast violent. Astfel, acel Z nou a început şi începe la orice progres nou, cu o articulaţie sensibil emfatică, iar formule ca nu-i aşa (?) fac pe vorbitor să treacă prin stări de tot vecine cu imbecilitatea patologică.

Din aceste atitudini de plastronare verbală omul trage un capital respectabil de satisfacţie imediată şi de optimism cronic relativ la persoana lui intelectuală, şi tinde, fireşte, să întreţie acest izvor gras de siguranţă mulţumită în orişicare domeniu de cultură obligatorie. Politica şi diverse forme hibride moralo-literare sunt, prin esenţiala lor lipsă de precizie, locurile special prielnice exploatării cuvântului în libertate. Pe aceste terenuri îndoielnice creşte cu spor baliverna comună literară. Astfel, un tânăr de rasă elocventă bucuros părăseşte studii neplăcute şi slab promiţătoare de grabnică glorie, pentru a combina cu ardoare formule verbale care-i pot asigura cotă satisfăcătoare la bursa intelectualismului practic. Fenomen banal, dar eminent simptomatic pentru puterea vanităţii verbaliste: poeziile de dragoste însăşi se fac, obişnuit, nu de dragul femeii; motivul hotărâtor este admiraţia imitatorie pentru calapoade verbale, adunată cu dorinţa atotputernică a omului de a se publiciza cu orice preţ. Nu domnişoara inspiră pe tânăr, ci textul lui Henri de Regnier. Neapărat va întâmpina aici oricine că supunerea cătră forme tradiţionale, estetice ori altele este un fapt din toate vremurile, cu totul general şi inevitabil. Dar acelaşi oricine uită aproape regulat că de vreun veac şi jumătate intelectualul european trăieşte sub dogma originalităţii individuale şi se glorifică de ea fără multă discreţie. După o sută cincizeci de ani de regim afişat al originalităţii, simţul real pentru valoarea diferenţelor individuale nu pare să se fi subţiat într-un grad care să ne distingă. În modele verbale, imitaţia ovină pare să se îngroaşe în forme din ce în ce mai tâmpite.

Unul din efectele cele mai triviale ale capitalismului modern a fost intensificarea absolută şi exterioară a producţiei. Efectul acesta stă mai presus de orice deosebiri calitative: autocamion, dramă lirică, sonet sau irigator - toate se supun legii de multiplicare la maximum. Astfel, pe când sistemul economic în care suntem strânşi împinge cu toată puterea la o acţiune suprem cantitativă, în viaţa intelectuală persistă, cu veche autoritate, postulatul originalităţii individuale - o afirmare nu se poate mai categorică a diferenţierii calitative ridicate la rang de obligaţie ideală şi normativă. Financiarii, samsarii şi comuniştii unifică, în perfectă indiferenţă, turnătoria de şurupuri cu cercetările de mecanică cerească, poezia lirică cu dactilografiarea unei reclame, şi sunt incurabil convinşi că pot evalua orice creaţie omenească excluziv în ceasuri şi minute. Şi fiindcă aceste puteri supreme tind să reducă până la anulare problema valorii calitative, se înţelege că majoritatea neutră şi compactă, deşi urmează prin inerţie să postuleze originalitate, se simte bine într-o pastă din ce în ce mai groasă de marda intelectuală, care adesea nu-i diferenţiată altfel decât prin multiplicitatea materială şi prin celelalte caractere externe ale exemplarului dat în consumaţie. Iuţeala însăşi a producerii şi a consumării toceşte brutal capacitatea de a simţi nuanţele şi a stabili distanţele valorilor intelectuale. Cuvântul se dezleagă de reflecţie, şi verbalismul creşte în proporţii enorme.

Pentru ca o mişcare contrară şi corectivă să fie aici posibilă, ar trebui ca şi consumatorii şi debitanţii verbali să practice arta înceată a cetitului - a cetitului liber de ambiţia exploatărilor excluziv ornamentale a textelor. Aici negreşit ne întâmpină alte întrebuinţări şi valori ale cuvântului decât acele rezumate şi maltratate de mine mai sus. Mai întâi, cetitul este o ocupaţie mută. Se ceteşte desigur uneori cu glas tare, şi aici am putut observa cazuri de o virtuozitate aproape misterioasă, în care se arăta iarăşi puterea vastă şi multiplă a verbalismului. Am cunoscut oameni care, în faţa unor texte cu totul străine de educaţia lor specială, şi prin ele singure foarte grele, găseau bogăţii şi diversităţi de intonaţii minunate, care dădeau impresia înţelegerii celei mai sigure. Cu un scurt examen, discret subtilizat, asupra cetitorului, te puteai îndată convinge că omul cetise ca într-o limbă lui absolut necunoscută. Astfel de miracule ale aptitudinii simplu verbale în plina ei înflorire sunt cu putinţă, cum bănuiesc, curat numai prin mulţimea calapoadelor ritmic sonore care poate umplea capul unui verbalist.

Întrebarea dacă şi întrucât a înţeles un text şi-o pune foarte rar cetitorul de cultură curentă. De obicei, el admite implicit că înţelege fără condiţie orice se tipăreşte sub oarecare vagi categorii literare. Când n-a înţeles, nu simte că n-a înţeles. Memorează câteva legături de vorbe, inform rupte după inspiraţia locurilor comune celor mai actual valabile - pentru a le repeta vârtos îndulcite, de pildă, cu vomitive nu-i aşa-uri.

Scriitorul care-i altceva decât un imitator verbal obligă implicit pe cetitor să se cerceteze pentru a-şi evalua capacitatea de înţelegere faţă de materia şi forma scrierii. Fiindcă un asemenea scriitor a plecat doar de la o experienţă proprie neverbală, şi de acolo a ajuns la cuvinte; iar cetitorul trebuie să facă acelaşi drum în direcţie opusă: de la cuvinte la un cuprins de cunoştinţe neverbale, pe care trebuie să-l creeze el, cetitorul, urmând şi rezistând sugestiilor scriitorului. Un adevărat chin, o straşnică pierdere de vreme - ori mai drept: o lucrare nerealizabilă, pentru un cap plin de sonorităţi verbale şi veşnic îmboldit de o sociabilitate fără astâmpăr. Cum să nu cedezi seducţiilor cuvântului în absolută libertate?

Baza psihologică a mulţimii mari de vocaţii literare o formează diversele puteri de seducţie ale cuvântului, cimentate prin vanităţi şi alte diverse interese libere de orice control specific intelectual. Restul îl împlinesc condiţiile pieţii. Dar natura n-a înţeles să se oblige a diferenţia talente în măsură cu cererile tot mai nervoase ale comerţului modern. Prin enormitatea masei şi iuţeala mişcării de producţie, platitudinea literară curentă trebuie să apară înfiorătoare. Şi spectacolul urmează tot sub auspiciile dogmei care obligă în principiu pe debitantul intelectual să fie original. Iar ca să fie comedia mai desăvârşită, şicul cel mare impune literaţilor, de vreo câteva zeci de ani, să profaneze doctrine extraaristocratice - Nietzsche, coafat adeseori franţuzeşte de politiciani literatori parizieni.

Neapărat că infinitele prostii sonore se desfăşură cu atât mai provocant cu cât, în mediul considerat, debitul verbal este de la natură mai nemilos.