XVI. Posibilităţile cunoaşterii ştiinţifice a lumii externe

29 mai 1926

1. Percepţia şi lumea externă
2. Raportul de cauzalitate dintre ele
3. Multiplicitatea obiectelor lumii externe
4. Temporalitatea obiectelor lumii externe
5. Excurs: obiecte materiale şi obiecte formale
6. Spaţialitatea. Fundarea ei în realitate
7. Problema metageometriei
8. Caracterul relativ al cunoaşterii ştiinţifice
9. Limitele cunoaşterii ştiinţifice
10. Încheiere

1. Datele pe cari vi le voi înfăţişa în prelegerea aceasta ar trebui să formeze ele singure obiectul unui curs, pentru că, de bună seamă, este vorba de cea mai importantă dintre toate problemele de teoria cunoaşterii.

După cum însă aţi văzut, eu, propriu-zis, nu am făcut un curs de teoria cunoştinţei, ci am stabilit mai ales elementele structurale cunoştinţei ştiinţifice ca atare. În legătură cu aceste instrumente speciale de cunoaştere, cari constituie ştiinţa, am cercetat noi [aşadar] toate problemele noastre.

Prin urmare, deşi râvna poate, râvna d-voastră filosoficească ar fi dorit o stăruinţă mai îndelungată asupra problemelor ce au să urmeze acum, totuşi, din punct de vedere al necesităţii unui curs, puţinele lucruri pe cari am să vi le spun nu sunt insuficiente ca să încheie un ciclu de cestiuni.

Este vorba ca, după ce am stabilit că există o lume din afară şi că ştiinţa este îndreptăţită să postuleze existenţa unei lumi exterioare, este vorba să vedem cum putem cunoaşte, în ce măsură putem cunoaşte noi această lume şi în ce măsură cunoaşte ştiinţa această lume externă, precum şi cari sunt limitele până la cari cercetarea ştiinţifică poate să pătrundă în realitate. Aceasta este ultima problemă, cu care închei consideraţiunile expuse în acest an.

D-voastră aţi văzut că, în definitiv, ceea ce cunoaştem noi din lumea externă ne este dat numai în formă de percepţiune. Evident, percepţiunea aceasta, conţinutul acesta de cunoştinţe noi l-am stabilit ca efect al unei existenţe reale în afară de noi. Prin urmare, între percepţiune şi lumea reală există o legătură cauzală.

Dar, evident, percepţiunea [ca] efect al lumei reale nu însemnează deloc identitate cu lumea reală. Dacă am putea să stabilim că întotdeauna între efect şi cauză există identitate - noi am arătat care este, din acest punct de vedere, raportul între efect şi cauză - , atunci, evident, problema nici nu s-ar mai pune, căci ea s-ar fi rezolvat prin însăşi punerea ei. În cazul acesta, cunoştinţa ar fi identică cu cauza ei, cu realitatea şi, evident, „noi cunoaştem realitatea" ar însemna că noi cunoaştem realitatea aşa cum este ea.

Vă aduceţi aminte însă că noi am stabilit acum vreo trei-patru lecţii, pentru lumea fizică, cum că nu se poate stabili o identitate între efect şi cauză nici în lumea aceasta a cunoaşterii. Prin urmare, dacă am cunoştinţa ca efect nu însemnează că eu cunosc prin aceasta şi cauza însăşi, nu însemnează deci că cunoştinţa mea se mulează de-a dreptul pe realitate, se răsfrânge în chip credincios sau că răsfrânge în chip credincios lumea externă - cauza acestei cunoştinţe a percepţiunii mele, în ultimă analiză.

Totuşi, această concluziune nu afirmă că cunoştinţa noastră nu este, propriu-zis, mulată pe realitate, ci afirmă pur şi simplu, principial, că nu se poate deduce din principiul cauzalităţii cunoştinţa adecvată.

Vasăzică, avem deocamdată doi termeni în prezenţă: percepţiunea şi lumea externă. 

2. Există vreun raport între aceşti doi termeni, între aceste două elemente? Un raport, l-am văzut: este raportul acesta de cauzalitate. Noi admitem că există lume externă, între altele, şi pentru că această lume externă ne este dată într-o formă a noastră proprie, care formă, percepţiunea, este numai efect al unei realităţi. Aceasta înseamnă că ceea ce în cunoştinţă ne este dat ca principiu al cauzalităţii, acest principiu din cunoştinţa noastră nu este, propriu-zis, numai un termen, un principiu al cunoştinţei noastre, ci este o realitate.

Când Kant a stabilit acea renumită tabelă a categoriilor, cu 12 categorii - cari sunt 12, pentru că aşa i-a plăcut lui Kant, dar care puteau să fie şi 7 sau 14, fără nici o dificultate -, a zis: categoriile, între cari intră şi cauzalitatea, sunt forme ale sufletului nostru.

Cauzalitatea nu există, propriu-zis, în natură. Tot Kant a spus: există un noumen şi există un fenomen; [există] un lucru în sine, o realitate externă [şi] o răsfrângere a acestei realităţi externe în conştiinţă. Căci acesta este fenomenul; conţinutul este cunoştinţa propriu-zisă, hipostaziat, abstractizat, logic considerat, cu alte cuvinte.

Dar, între acestea două, există, fără îndoială, o legătură. Care este legătura? Este o legătură cauzală. El însuşi spune că noi cunoaştem lumea externă numai prin fenomene. Prin urmare, lumea externă este pricina, este cauza fenomenelor.