XIII. Conceptul de cauzalitate

14 mai 1926

1. Regularitatea în domeniul succesiunii evenimentelor
2. Caracterul imediat al legăturii cauzale
3. Teorii ale cauzalităţii
4. Spinoza, Hume, Kant
5. Identitatea cauzalităţii
6. Încercări de fundare a cauzalităţii
7. Cauzalitatea şi principiul raţiunii suficiente

1. Aţi văzut cum, cu ajutorul persistenţei uniformităţii, noi am putut să construim, aproximativ, conceptul de lucru şi conceptul de substanţă, arătând care este funcţiunea şi ce rol îndeplinesc aceste două concepte în operaţiunile ştiinţifice în general.

Vasăzică, plecasem tot de la vechea idee a regularităţii [pe] care, pe urmă, o analizasem şi în forma ei ceva mai absolută, anume în forma ei de lege.

Dacă urmărim această idee de lege, de regularitate, nu în domeniul persistenţei sale, ci în domeniul succesiunii evenimentelor, atunci se ridică o altă problemă, şi anume, aceea a raporturilor dintre diferitele momente ale succesiunii. Cu alte cuvinte, faptul că noi constatăm o regularitate în urmarea diferitelor evenimente ridică întrebarea dacă această urmare a evenimentelor este pur şi simplu întâmplătoare sau dacă este determinată de o legătură intimă între diferitele momente ale acestei succesiuni. Dacă, de pildă, succesiunea zilei şi a nopţii este determinată de însăşi natura zilei şi a nopţii sau dacă această succesiune, această regularitate, această uniformitate este hotărâtă de alte elemente din afară de natura însăşi, de structura intimă a momentelor ce se succed. Aceasta este întrebarea.

Cu alt termen, întrebarea aceasta este identică cu aşa-numita problemă a cauzalităţii.

Vasăzică, faptul brut de la care pleacă problema cauzalităţii este noţiunea unei succesiuni regulate, previzibile între două şi, mai pe urmă, evident, între mai multe evenimente. 

2. Condiţiunea pe care spiritul de cercetare o pune acestei succesiuni este, în afară de regularitate, care este presupusă, caracterul de imediat, de nemijlocit. Cu alte cuvinte, pentru ca să presupunem că între două evenimente, între două fenomene, este o legătură intimă, pe care noi o vom numi mai târziu legătură cauzală, trebuie ca între aceste două evenimente să nu se interpună nimic, să fie imediate, nemijlocite.

Ce însemnează acest imediat, acest nemijlocit? Este - trebuie să o recunoaştem de la început, pentru ca să nu ne lungim prea mult vorbirea - un fel al nostru de a vorbi. Pentru că succesiunea aceasta în timp trebuie să presupună neapărat o prelungire a fenomenelor în timp, nu o suprapunere a lor - căci, dacă ar exista suprapunere, atunci evident că fenomenele s-ar confunda.

Ce însemnează imediat? Însemnează perfect alături în timp. Dar perfect alături în timp, adică fără nici un fel de distanţă în timp înseamnă pur şi simplu în acelaşi moment. Dacă însă înseamnă în acelaşi moment, nu mai este, propriu-zis, succesiune, ci este contimporaneitate. Şi atunci, din ce se construieşte succesiunea aceasta, din ce se construieşte lanţul evenimentelor, dacă nu există această dimensiune în timp? O să spuneţi: da, dar un eveniment se întinde pe o distanţă de timp oarecare, adică pe un spaţiu de timp, să zicem A-B, iar cel de-al doilea, pe un [alt] spaţiu de timp, C-D.

Ce afirmă, propriu-zis, această contiguitate în caracterul de nemijlocit? Afirmă că C-D urmează imediat lui A-B şi spune că C şi cu B se confundă, se suprapun, adică sfârşitul unui eveniment este suprapus cu începutul evenimentului următor.

Explicaţiunea aceasta nu este valabilă, pentru că evenimentul acesta pe care-l însemnăm cu distanţa A-B este un eveniment fictiv, însemnarea aceasta pe care o facem este o însemnare fictivă, pentru că, de fapt, evenimentul A-B se poate descompune într-o mulţime de subevenimente, care pot fi împinse la infinit şi, putând fi împinse astfel, înseamnă că acel C care se suprapune lui B din schema noastră este o operaţiune care se aplică unor elemente infinitezimale. Şi, aplicându-se operaţiunea aceasta unor elemente infinitezimale, înseamnă că se suprapun perfect toate momentele acestea, adică înseamnă, propriu-zis, că nu putem să ieşim dintr-un anumit moment.

Vasăzică, acest caracter de imediat pe care noi îl atribuim celor două evenimente ce sunt într-o anumită legătură, pe care noi o numim cauzală, este numai un fel al nostru de a vorbi.

Ce însemnează, de pildă, că două evenimente se succed în timp, la o distanţă de timp egală cu a milioana parte dintr-o secundă? Pentru percepţiile noastre, această a milioana parte dintr-o secundă nu însemnează nimic. Înseamnă că momentul C şi momentul D în adevăr se suprapun de facto; de drept însă, nu, oricât de mică ar fi această parte dintr-o secundă.

Vasăzică, de fapt, între două evenimente, dacă presupunem evenimentele de sine stătătoare, trebuie să fie o distanţă, şi atunci evenimentele nu mai pot să fie presupuse ca imediate, ca nemijlocite.

O să vedeţi mai târziu de ce insist asupra acestui lucru