XI. Regulă şi lege

30 aprilie 1926

1. Răspuns unei reacţii faţă de prelegerea trecută
2. Uniformitatea întâmplărilor din realitate şi din viaţa spirituală
3. Regulă şi lege
4. Specificul legii
5. Interpretarea calitativă şi cea cantitativă a legii
6. Caracterul relativ al legii
7. Caracterul de necesitate al legii

1. Ţin să vă încunoştinţez că am fost admonestat pentru lecţiunea trecută de către unul din colegii d-voastră care, nu ştiu pentru ce motiv, a ţinut să iscălească „anonim".

În definitiv, dacă avea să-mi spună ceva, putea să mi-o spună de-a dreptul sau să se iscălească, dacă a scris, pentru că este un temperament timid, care nu poate să vorbească.

Evident că, pentru mine, care a trebuit să suport această morală, faptul este destul de însemnat. Mi s-a spus, anume, pur şi simplu, că lecţiunea mea a fost subversivă.

Trebuie să fac un compliment onorabilului meu preopinent, spunându-i că, dacă în adevăr domnia sa crede că lecţiunea a fost subversivă - nu ştiu dacă o fi în sală acum -, poate să aibă motivele sale.

Aş zice că, dintr-un punct de vedere strict, nu numai ştiinţific, dar ştienţifist, adică dintr-un punct de vedere care ridică ştiinţa nu la ceea ce o considerăm noi aci, ci la un fel de interpretare absolută şi metafizică a realităţii, din acest punct de vedere s-ar putea ca lecţiunea mea să fi fost subversivă. Însă eu, mărturisesc, sunt totdeauna sincer, trebuie să vă accentuez d-voastră că nu putea să fie subversivă lecţiunea, din punctul meu de vedere.

Vă amintiţi care a fost mersul expunerii şi al raţionamentului - mult, puţin, cât a fost. Vă aduceţi aminte că am încercuit precis limitele de activitate ale ştiinţei şi am arătat că, în adevăr, regularitatea de[spre] care vorbeam este valabilă şi se identifică, aş zice, cu ştiinţa, după cum ştiinţa se identifică cu un anumit fel de cunoaştere. Dar că nu există, pentru mine cel puţin, nici un motiv să identific cunoştinţa cu ştiinţa şi că, întru atât întru cât se poate vorbi de o existenţă în afară de conştiinţă şi numai în afară de conştiinţă, ştiinţificeşte, se poate afirma că această regularitate nu este o lege valabilă pentru toate împrejurările; şi că, în cazul acesta, rămâne ceva care poate să fie altceva decât regularitate, decât uniformitate în întâmplările din natură; prin urmare, lasă loc liber unor altfel de întâmplări, cari nu sunt întâmplările pe cari le cunoştem noi în activitatea noastră ştiinţifică şi cari întâmplări se pot realiza după anumite - hai să nu [le] zicem legi -, dar după anumite caractere, cari nu ar fi tocmai caracterele regularităţii.

Prin urmare, tema mea a fost foarte simplă, cred, foarte logică şi verificată cu o mulţume de considerente în legătură cu structura intimă a ştiinţei; şi, din punctul meu de vedere, pentru mine însumi, nu poate să fie subversivă. Nu poate să fie, pentru că eu nu încerc să asignez ştiinţei numai un colţ de activitate, care ar fi prea mic pentru a umple golul. Eu nu am fost niciodată un fel de, cum aş zice, prigonitor al ştiinţei, şi nici nu mi-ar şedea bine să fiu. Ştiinţa există în afară de orice prigonitor, există pur şi simplu şi cel puţin atâta simţ critic am, ca să nu mă lupt cu morile de vânt. Dar eu am accentuat întotdeauna, şi este bine să reţineţi şi d-voastră, că ştiinţa aceasta are o funcţiune precisă, cu anumite rosturi, cu anumite mijloace cari corespund perfect rosturilor şi limitelor ei, dar că nu se poate face din ştiinţă orice vrem noi. Ştiinţa îşi are rosturile ei şi zadarnic am încerca să facem dintr-însa ceea ce vrem noi.

Atât despre diversiunea pe care a provocat-o această punere la index a colegului d-voastră şi a onorabilului meu preopinent.

2. D-voastră aţi văzut în lecţiunea trecută, în care am analizat fenomenul acesta al regularităţii, al uniformităţii întâmplărilor din natură, că noi asignăm acestei uniformităţi şi acestei regularităţi, realitatea întâmplărilor din realitatea concretă. Am putea spune - cu alte cuvinte, din consideraţiunile făcute în orele trecute - chiar că această regularitate sau uniformitate este un postulat al activităţii noastre ştiinţifice şi, aş zice ceva mai mult, o creaţiune a acestei activităţi ştiinţifice, adică nu o activitate în înţelesul direct, ci în sensul că activitatea noastră ştiinţifică introduce în întâmplările din natură această regularitate.

Dar această regularitate nu este ceva existent, realiter, nici o lege propriu-zisă a gândirii noastre, în general; şi aceasta se vede şi de acolo că această regularitate, pe care noi am admis-o ca impusă în ştiinţă de simţul comun, nu este pretutindeni impusă de acest simţ comun. Adică, aceiaşi oameni cari zic că toate lucrurile se întâmplă în chip regulat şi uniform în natură, aceiaşi oameni or să fie întotdeauna gata să spună, înainte de orice judecare a temei, că, în definitiv, ceea ce fac eu depinde de mine şi că eu pot să-mi asignez regularităţi, uniformităţi de acestea, voinţei mele; că există, cu alte cuvinte, un domeniu în care, propriu-zis vorbind, există şi un fel de libertate de mişcare, de iniţiativă proprie.